— Păi cu băştinaşii nu avem nimic de împărţit aşa că ne vor lăsa în pace, fu de părere Marian. Ar trebui să fi bucuros dacă vom împuşca vreun tigru sau vreo panteră care ameninţă constant împrejurimile.

   — Cum doreşti, Domnule Farrow. Prietenul meu Van Somersen îţi va da detalii suplimentare asupra stării de spirit a indigenilor.

   — Cum putem ajunge la el, l-am întrebat la rândul meu

pe olandez. Vreau să plecăm chiar mâine dis-de-dimineaţă.

  — Călăriţi două ore în sensul de curgere al fluviului Ayteh şi veţi zări clădirile plantaţiei. Va trebui însă să plecaţi foarte devreme pentru a fi siguri că îl veţi găsi pe Van Someren acasă. De obicei pleacă devreme pe plantaţie pentru a vedea ce mai este acolo. Un om foarte harnic şi destoinic.

  — Chiar dacă nu îl mai prindem o să-l aşteptăm. Sincer să fiu nu mi-ar plăcea să încep călătoria pe întuneric, adăuga Marian.

  Diersch zise din toată inima:

  — Te cred pe cuvânt domnule Farrow, nimănui nu-i place să călătorească atât de aproape de junglă şi încă noaptea. Un tigru ar putea sta la pândă oriunde. Doriţi vreun băştinaş drept călăuză?

  Marian se uită uimit la plantator.

  — Nu, nu e necesar. Doar îl avem pe Pongo cu noi.

  — Da, aşa e. Pongo e tocmai omul potrivit. Dar cu toate acestea o călăuză autohtonă ar şti pe unde se aţine vânatul. Doar cu ajutorul unor vânători autohtoni poţi să reuşeşti să ai în bătaia puştii vreuna din felinele astea.

  Marian se gândi puţin apoi spuse:

  — Băştinaşii de prin partea locului aparţin tribului Ayteh. Aceştia sunt vicleni şi certăreţi dacă tot spui că atmosfera sa stricat printre aceştia în ultimul timp, atunci nu ar fi prea recomandabil să iau tocmai un astfel de om ca şi călăuză. Ce spui de asta, domnule Diersch?

  — Ai dreptate, domnule Farrow, veni răspunsul fermierului. Cei mai mulţi oameni aparţin acestui trib. Dar domnule Somersen are băştinaşi în serviciul său. El îţi va pune cu plăcere la dispoziţia dumneavoastră o călăuză dintre aceştia. Membrii acestui trib sunt de regulă oameni buni şi cinstiţi.

  — Ei atunci o să-ţi urmăm sfatul, dragă Diersch şi o să-l rugăm pe domnul Somersen, dacă e posibil să ne pună la dispoziţie doi oameni. În plus îl mai avem şi pe Pongo cu noi.

  — Atunci vă voi trezi înainte de răsăritul soarelui. Mai aveţi alte dorinţe?

  — Da. Cum stai cu caii? Ne poţi împrumuta două

animale?

   — Din păcate nu, domnilor.

   Diersch scutură tulburat din cap.

   — Dacă ar fi numai pentru o plimbare în oraş aş putea renunţa la ei, nu e nici o problemă, dar pentru un timp mai îndelungat nu merge.

   — Mă voi îngriji însă ca mâine dis-de-dimineaţă să aveţi pregătiţi trei cai. O cunoştinţă de a mea împrumută cai. Vă va însoţi un băiat de la grajdurile sale care îi va aduce înapoi. Veţi petrece oricum mai multă vreme pe la Van Somersen şi pentru întoarcere vă va pune el la dispoziţie câţiva cai.

   — Bine, dragă domnule Diersch. Îţi suntem cu toţii foarte recunoscători pentru stăruinţa pe care ţi-o dai cu noi, zise Marian scuturându-i în semn de recunoştinţă mâna.

   După ce Diersch dispăru din nou în casă m-am plecat spre Marian şi i-am şoptit:

   — Dacă băştinaşii au devenit agitaţi atunci problema cu comoara poate fi o chestiune adevărată. Mă gândesc că acel chinez voia să facă numai repede rost de bani. Fie de comoară se leagă obiecte de cult, fie comoara este valoroasă în sine.

   — Da, dragă Robert, asta putem fireşte presupune. Dar să vedem ce o să iasă. Fireşte că nu voi păstra comoara chiar în cazul în care o voi găsi-o ci o voi înapoia proprietarului de drept.

   Am fost întrutotul de acord cu vorbele prietenului meu. Nu mă gândisem nici eu vreun minut la a păstra comoara, asta dacă o vom găsi.

   Am făcut o mică plimbare prin grădina lui Diersch, plimbare la care luă parte şi Pongo. Acesta era foarte bucuros că plecăm mâine, acestuia nu-i plăcea deloc să lenevească şi se simţea cu adevărat bine numai atunci când eram cu adevăraţi ancoraţi în vreo acţiune.

   După cină am stat o bucată de vreme în verandă la Diersch, privind înspre uriaşul con cilindric al vechiului Vulcan cu junglele sale impenetrabile ce se ridica înaintea noastră formând un zid înspre cerul înstelat la nopţii.

   Diersch se trezi cu puţin înainte de răsăritul soarelui. De data aceasta ne aduse micul dejun într-o mică încăpere destinată servirii mesei, această îndeletnicire atât de plăcută. Discret puse nota de plată sub lampa de pe măsuţă, apoi adăugă repede:

   — Caii stau gata înşeuaţi în faţa porţii. Cunoştinţa mea a adus şi al patrulea bidiviu pentru băiatul ce vă va însoţi pentru a aduce caii înapoi.

   Marian dădu numai din cap mulţumind în numele tuturor pentru ospitalitatea de care dădeau dovadă gazdele şi nu în ultimul rând olandezului, care conducea singur această pensiune-hotel din regiune.

   Diersch râse măgulit, apoi ni se adresă:

   — Să sperăm că vom relua discuţia noastră după ce vă veţi întoarce de la vânătoare cu trofeele mult dorite. Ascultaţi însă de sfaturile prietenului meu şi nu vă avântaţi prea mult pentru a nu fi în primejdie.

   Marian râse.

   — Bineînţeles că vom fi prevăzători, dragă Diersch. Ne vom revedea cu siguranţă.

   Apoi se întoarse înspre mine şi Pongo.

   — Robert, Pongo, uite că a răsărit soarele. Cred că e timpul să porniţi.

   După un scurt rămas bun, ne-am suit pe cai luând-o pe o stradă paralelă cu fluviul. Marian călărea în faţă, urma apoi Pongo, iar apoi eu, nu la mare distanţă de băiatul ce ne însoţea. Se mergea prin frunzişuri şi arbuşti mai izolaţi de la marginea junglei, care în formele lor bizare şi în fluorescenţa multicoloră semănau cu un covor pestriţ. După vreo două ore de mers am ajuns la un pod lat care traversa fluviul