— Chiar aşa de rău stau lucrurile, tată?

   Antye îşi privi tatăl foarte speriată.

   — Da de unde! Fii liniştită, zise acesta pur şi simplu. Mi- am revenit între timp. Kuda, pe care îl ştii şi tu, mai marele peste toţi Ompum-ai a stabilit o răsplată foarte generoasă pentru acela care va descoperi comoara, aşa încât pot spera că se va găsi curând. Între timp spiritele se vor mai linişti dacă vom răspândi ideea că aceşti domni de faţă, prin mijloacele lor secrete, vor încerca să găsească ascunzătoarea comorii. Sigur că vă vor face cunoscut că nu vă va fi uşor şi va necesita ceva timp.

   — Aşadar situaţia este foarte gravă! Să sperăm totuşi că încă nu e prea târziu, am zis eu. Poate vom reuşi să vorbim cu Kuda.

   — Cred că....

   Fermierul se opri deoarece se auziră copitele unui cal ce se opri chiar lângă scara ce ducea în verandă. În momentul imediat următor un tânăr dădu buzna pe trepte în sus.

   — Domnule Somersen, strigă el. Situaţia s-a înrăutăţit. Lucrătorii au început să ia atitudine împotriva mea, ba chiar câţiva şi-au făcut arme din trestie, pe care le-au aruncat asupra mea. Uite una care s-a oprit din fericire în brâul din piele.

   Atunci el scoase una dintre aceste minuscule săgeţi şi o depuse pe masă.

   Plantatorul scoase un strigăt de surpriză şi luă mica săgeată. Antye se repezi asupra tânărului, cuprinzându-i braţul cu mâinile sale.

   — Sigur nu eşti rănit, domnule Hofler, strigă aceasta îngrozită.

   Faţa simpatică a tânărului strălucea.

   — Nu, nu sunt rănit, altfel nu aş fi ajuns până aici, o asigură repede Hofler.

   Marian mă privi amuzat. Între cei doi tineri exista o legătură. Ne-am prezentat la rândul nostru acestui tânăr domn. Van Somersen examina în continuare ţepuşa.

   — Vedeţi capătul acesta ascuţit? şi se întoarse înspre noi. Sunt convins că a fost introdus într-o otravă foarte puternică în prepararea căreia malaiezienii sunt foarte adevăraţi maeştri.

   Pongo se apropie şi el de săgeată, pe care o examină cu foarte mare atenţie, se uită apoi la vârful ei, după care aprobă dând din cap:

   — Pongo cunoaşte otravă. Este foarte puternică. O înţepătură şi în două minute omul e mort.

   Ernst Hofler, tânărul cu care tocmai făcusem cunoştinţă se adresă acum fermierului foarte decis:

   — Domnule Van Somersen, sunt numai două posibilităţi: ori părăsim în acest moment clădirea şi încercăm să ajungem pe căi ocolite la Selimeum ori ne baricadăm aici şi încercăm să-i ţinem la distanţă pe Aytehi, în timp ce eu voi încerca să ajung la Selimeum pentru a aduce ajutoare.

   — Dragă Hofler, crezi că situaţia este atât de gravă încât băştinaşii răsculaţi ar putea să ne atace chiar aici?

   Van Somersen aştepta răspunsul, uitându-se vădit îngrijorat la şeful său de echipă.

   — Da! După ce am scăpat din pericolul prin care am trecut, m-am reîntors şi i-am spionat pe Aytehi. Kuda era printre ei şi acesta este un semnal privind gravitatea situaţiei. El nu aparţine de tribul a căror oameni erau în subordinea mea. Kuda a hotărât atacul la o anumită oră, înainte de răsăritul soarelui. I-a convins nu numai pe lucrătorii noştri să participe dar a promis că va aduce luptători şi de la alte triburi.

   — Pe toţi dracii! Atunci lucrurile stau într-adevăr foarte prost pentru noi! strigă plantatorul mâhnit. O să-mi distrugă hambarele, plantaţia şi casa, dacă fugim imediat la Selimeum. De aceea tot cred că este mai bine să ne apărăm aici, asta în cazul în care nu îi putem determina să renunţe la planul lor.

   Somersen îi explică şefului său de echipă planul nostru, propus de Marian. Faţa lui Hofler se lumină.

   — Foarte bine! Poate aşa aş obţine o amânare. De fapt Aytehi sunt convinşi că tezaurul se găseşte pe aici pe undeva ascuns.

   — Va trebui să vorbim cu Kuda, îndemnându-l la raţiune, fu de părere fermierul. Este destul de inteligent şi îşi va da seama de fel de urmări ar avea o revoltă asupra triburilor sale!

   Am ascultat în tăcere, întrebându-mă dacă era mai bine să spunem acum că ştim despre comoară. Nu era bine, deoarece ce s-ar fi întâmplat dacă am fi indicat locul de pe hartă şi comoara nu ar fi totuşi acolo. Ştiam că şi Marian gândeşte la fel, altfel ar fi menţionat deja întâmplarea noastră. Mai întâi trebuia să ne convingem noi de existenţa acesteia. Şi pentru asta trebuia să o căutăm singuri.

  Am mers la culcare, fiindcă vroiam să fim treji a doua zi dimineaţa, când credeam că vor veni băştinaşii. Am vorbit cu Marian, împărtăşindu-i opiniile mele.

  — Ai dreptate, Robert! Încă nu ştim dacă harta ne va duce la comoară! Atunci situaţia se va înrăutăţi şi mai tare, dacă ne vom trezi în faţa unui loc gol.

III

NEGOCIERI

   CU O ORĂ ÎNAINTE DE RĂSĂRITUL SOARELUI Pongo ne trezi. O mare de lumină inunda camera prin ferestre. M- am grăbit înspre fereastră şi am văzut în ce parte se aflau barăcile de locuit. Acolo se afla o masă întunecată de oameni, din care, din când în când ieşea ceva orbitor, asemenea unor fulgere.

   M-am grăbit înspre camera lui Marian, unde l-am revăzut pe Pongo.

   — Mariane, ai văzut ce-i afară....

   — Da, ştiu, Aytehii au şi sosit, mă lămuri el liniştit. Doar ne aşteptam la asta oricum. Nu vrei mai bine să te îmbraci, dragă Robert. Va trebui să mergem afară şi să vorbim cu oamenii.

   Puţin după aceea am ieşit pe uşă. Van Somersen vorbea deja cu unul dintre indigeni. Eram sigur că acesta era Kuda. Când ne văzu schiţă un gest şi zise:

   — Chiar aici sunt domnii! Ei vă vor aduce înapoi comoara sfântă, Kuda. Haide mai aproape, acest domn vrea să îţi vorbească.

   Arăta înspre Marian care o luase înaintea mea şi a lui Pongo cu vreo câţiva paşi.

   Indigenul care stătea în faţa lui Van Somersen era un om înalt,