care purta un frumos costum malaiezian, sarongul şi care acum se apropie de Marian. Din chimirul pe care îl purta la brâu se iţea mânerul unui Klewang, o sabie încovoiată, specifică acestui neam. În afară de acesta, mai ieşea la iveală Kriss-ul, pumnalul folosit de războinici în lupta corp la corp. În afară de aceste arme albe, mai purta pe umeri şi o puşcă.

   Marian ridică mâna pentru un salut prietenesc şi se îndreptă spre malaiezian.

   — Kuda, ne obligăm să vă găsim tezaurul furat, îi strigă el. Dispunem de arme secrete care vor fi folosite în beneficiul vostru. Ştiu cât de multă supărare v-a pricinuit pierderea comorii, înţeleg neliniştea şi supărarea oamenilor.

Dar dacă distrugeţi ceva aici şi omorâţi oameni aceasta nu vă va aduce bunul vostru înapoi. Noi vrem să facem asta pentru voi, dar mai întâi trebuie să vă reîntoarceţi la muncă, pentru a nu ne tulbura în misiunea noastră.

   Urmă o scurtă pauză după care luă cuvântul Kuda.

   — Domnule, vorbeşti bine şi ne dai speranţe. Pot să particip şi eu la căutarea comorii?

   — Din păcate nu se poate, atunci puterile noastre vor slăbi şi ni se vor întoarce împotrivă! Te temi că nu-ţi vom înapoia comoara, în cazul în care noi o vom găsi? Îţi spun deja că am găsit mai multe comori, care sunt mult mai preţioase decât a voastră. Şi după ce am stabilit cine e proprietarul de fapt, am înapoiat comoara. Avem destule lucruri preţioase care nu şi-au găsit încă proprietarii.

   — Vorbele tale sunt bune, domnule. Bine, vom aştepta să ne aduci comoara. Cât de mult o să dureze?

   — Când va fi iarăşi lună plină vom fi înapoi cu comoara, spuse Marian pe un ton festiv. Luna are legături cu puterile noastre secrete.

   Marian fixase cu această ocazie un răgaz de trei săptămâni, care spera să fie de ajuns pentru a identifica şi recupera comoara.

   Kuda privi în jur. Timp de un minut se păstră tăcerea. În sfârşit îşi ridică capul.

   — Bine, domnule, o să ne reîntoarcem la lucrul nostru. Când luna va fi plină, tu ne vei înapoia comoara.

   Se răsuci pe călcâie şi făcu un gest larg cu mâna, iar după încă câteva minute cu toţii, Kuda şi băştinaşii dispăruseră de pe plantaţie.

   — Foarte bine, ne şopti Van Somersen. La asta nu m-aş fi aşteptat. Îţi sunt foarte recunoscător, domnule Farrow. În trei săptămâni se pot întâmpla multe. Dacă comoara va fi găsită totul va fi bine.

   Marian zâmbi.

   — Dragă domnule Van Somersen, ai încredere în mine şi în camarazii mei şi vei vedea căci comoara va fi găsită.

 

 

   Când soarele se ridică sus, micul nostru dejun consistent tocmai îl terminasem. Ne pregăteam pentru plecare. Pongo transportase deja lucrurile noastre în curte. El ştia cel mai bine de ce aveam nevoie. Van Somersen ne-a repartizat doi băştinaşi drept călăuze, pe Kapola şi Tikar.

   Pe la prânz ne aflam deja destul de adânc pătrunşi în interiorul junglei, iar acum făceam o mică pauză într-un luminiş. Cei doi însoţitori, Kapola şi Tikar au încropit o masă iar Pongo se uita neîncrezător la aceşti doi indigeni care îi preluaseră atribuţiunile.

   După masă ne-am reluat marşul. Cei doi au găsit repede o potecă de animal, care ne-a ajutat să înaintăm şi mai repede prin junglă. Sigur că şi Pongo ar fi găsit poteca asta, numai că ar fi trebuit să caute ceva mai mult timp, băştinaşii cunoscând mai bine regiunea.

   Kapola şi Tikar erau înarmaţi cu Klewonguri, Krissuri şi ţevi de suflat, care fireşte nu erau arme ideale pentru a lua parte la o partidă de vânătoare de tigri şi pantere. Aceştia însă nu aveau nici o teamă, se bazau fireşte pe armele noastre şi pe Pongo.

   Din nou cei doi băştinaşi ne-au condus pe o cărăruie sălbatică, pe mijlocul căreia erau grupate câteva tufişuri dese. Kapola, care conducea micul nostru grup se opri brusc, după ce făcu câţiva paşi repezi înspre tufiş, privind pe deasupra acestuia. Făcu o mutră extrem de surprinsă şi sări într-o parte. Aşa ne-am trezit eu şi cu Marian stând singuri în faţa tufişului.

   — Ei, ce naiba ar mai putea fi aici? m-am adresat eu lui Marian, care deja examina cu atenţie desişul. M-am întors înspre el, dar am rămas surprins de privirea severă pe care mi-o aruncă acesta.

   M-am uitat şi eu înspre tufişuri şi aproape că am încremenit de spaimă. Printre crengile împovărate de frunze îşi făcea loc împingându-se înainte un corp imens. Acum se aplecase pentru săritură, la nici opt metri depărtare.

   Era „El", precum însuşi omul malaiezian îl numeşte în teama lui evlavioasă. Era descrierea pentru regele tigrilor.

   Am privit în ochii verzi ai animalului de pradă fiind aproape paralizat de ochii bestiei.

   Marian mă împinse într-o parte. Îşi ridicase puşca în poziţie de tragere. Ştia prea bine căci tigrul nu va putea acoperi distanţa dintr-o singură săritură şi că va trebui să-l nimerească mortal încă înainte de face săritura a doua, ultima şi cea care trebuia să fie letală pentru noi.

   Cu un urlet asurzitor fiara făcu prima săritură. Marian aşteptă liniştit până ce fiara ateriză din nou pe pământ, cel mult la trei metri depărtare de noi. Arma sa detună de două ori consecutiv. Tigrul apucă să facă şi cea de-a doua săritură şi ne-ar fi ajuns dacă cele două gloanţe de oţel n-ar fi nimerit unde trebuie.

   Marian făcu cu iuţeala fulgerului o săritură în spate şi chiar lângă el se prăbuşi şi tigru, se rostogoli pe o parte şi pe alta, zgârie cu labele sale uriaşe tufişul cel mai apropiat, scormoni pământul pentru ca în cele din urmă, cu un urlet jalnic, să îşi dea ultima suflare.

   — Drace, am strigat eu agitat! Dar ştiu că a fost aproape!

   Marian îşi reîncărcă arma şi mă bătu apoi încurajator pe

umeri.

   — Ei, vezi, avem de-acum şi tigrul pe care doream să-l împuşcăm.

   — Va trebui să-i luăm blana, s-o ascundem undeva pe aici, iar la întoarcere o vom lua, am propus eu.