class="p3">   Ne luaserăm rucsacurile în spinare şi câteva minute mai târziu pădurea ne „înghiţise" din nou. Timp de două ore neam chinuit a croi o cărare prin junglă. Din păcate nu am găsit nici o cărăruie practicată de sălbăticiuni, aşa că, neobosit ce întotdeauna, Pongo lucra la a crea o cărăruie a noastră, pe care să înaintăm.

   După un timp am dat peste o cărare făcută de animale, ce ne ducea în direcţia potrivită.

   Pongo îşi puse maceta deoparte şi răsuflă uşurat:

   — Pongo muncit mult. Mult muncit, dar acum este mai bine, spuse el, reintegrându-se în grup, în fruntea acestuia.

   Mă minunam cât de bine se putea ţine Hofler de noi. Se vedea cât de epuizat era, dar gândul la fata iubită îi dădea puteri nebănuite.

   Cărăruia sălbatică făcea nenumărate meandre, din păcate nu întotdeauna în direcţia dorită, prin anumite porţiuni trebuia să ne croim drum printre liane şi ferigi pline de spini.

   La prânz am făcut o mică pauză, dar după aceea ne-am continuat drumul. Deodată Pongo se opri în faţa noastră. Se auzea un zgomot din ce în ce mai aproape de noi. Semăna a muget înăbuşit, ce creştea pe măsură ce se apropia de noi

din ce în ce mai mult.

  În acel moment Pongo se dădu speriat înapoi şi am ştiut şi eu ce însemna zgomotul acela. Îl auzisem şi noi adesea. Speriat de ceva, un rinocer o pornise în sus pe cărare, direct înspre noi. Tufişurile de ambele părţi ale cărăruii erau dese şi împletite cu liane şi spini, unii de lungimea palmei unei mâini, cu toate acestea numai acolo se găsea salvarea noastră.

  Ne-am luat macetele în mâini şi a început să ne croim drum printre crengile cele mai apropiate, printre liane şi mlădiţe cu spini. Îmi croisem o mică deschizătură unde mă gândeam să mă arunc. Nici nu am simţit spinii ascuţiţi cum îmi intrau în carne.

  Acum galopul rinocerului era perceput mult mai bine de noi ca oricând. Câteva secunde mai târziu trupul mătăhălos trecu pe lângă noi.

  Am răsuflat cu toţii uşuraţi. Ultimele secunde au fost clipe de groază, întrucât dacă rinocerul ne descoperea, n-ar fi mai existat nici o salvare pentru noi.

  Înjurăturile venite din zona lui Marian mi-au dovedit că nici acestuia nu-i mersese mai bine decât mie.

  Am aşteptat câteva minute nemişcaţi, pentru că exista posibilitatea ca rinocerul să se întoarcă. Abia apoi m-am smuls din îmbrăţişarea spinilor şi m-am reîntors pe poteca principală.

  Pongo şi Marian m-au urmat. Numai Hofler nu reuşi să se extragă singur dintre tufele înlănţuite şi a fost nevoie de ajutorul lui Pongo pentru asta. Hainele noastre arătau ca vai de ele, dar când mă gândeam ce am fi putut păţi, asta era ultima noastră grijă.

  După nici două ore şi jumătate de marş pădurea începu să se rărească. Iarba şi mărăcinişul aproape că dispăruseră complet când în faţa noastră am zărit stânca abruptă care era descrisă pe harta chinezului.

  Curând am ajuns la luminiş, unde ne-am prăbuşit epuizaţi. Ne-am îngăduit vreo jumătate de oră de odihnă, după care Marian îşi luă din nou harta în mână pentru a se orienta.

  Acum trebuia găsit copacul însemnat, ceea ce nu era tocmai o treabă uşoară. Erau de luat în considerare vreo douăzeci de giganţi ai pădurii, ce străjuiau luminişul. Dar care era cel bun?

   Am făcut un plan de abordare al muncii plicticoase ce ne aştepta, dar Pongo ce scruta împrejurimile ne strigă. El ne arătă un copac ceva mai impozant, cu puţin mai înalt decât ceilalţi. Când am ajuns lângă el am observat imediat un semn în formă de cruce, care părea să fi fost făcut de curând, altfel ar fi fost cicatrizat demult.

   — Cine ştie, poate că am avut pur şi simplu noroc, dar ăsta pare să fie copacul căutat, zise Marian, răsuflând din greu. Pongo, adu-mi lopeţile din rucsacul meu. Mai întâi vom sonda pământul din jurul arborelui, pentru a stabili dacă sunt urme proaspete datorită săpăturilor.

   Ne-am lăsat în genunchi pentru a căuta urme de pământ mai proaspete, care să ne arate că aici s-a săpat de curând. Şi acesta nu au întârziat să apară. Marian găsi destul de repede locul.

   — Aici pare pământul mai răscolit. Nici măcar nu ne trebuie vreo lopată. Sunt foarte sigur că aici e locul potrivit.

   Între timp Pongo sosise cu lopata. Marian însă nu-l aşteptase. Împreună cu Hofler săpau cu mâinile, pentru a îndepărta pământul afânat. Aici nu a fost prea mult de lucru, căci la vreo treizeci de centimetri adâncime am găsit ceea ce căutam.

   Marian scoase din groapă o pungă de lână, plină ochi. O scutură de pământ şi îi răsturnă conţinutul în iarbă. Surprinşi, am contemplat cum se rostogoleau înaintea noastră pe sol. Nu văzusem niciodată nişte diamante atât de minunate ca acelea etalate în faţa noastră.

   Marian şi luase una dintre cele mai mari pietre preţioase în mână, ţinând-o în razele soarelui şi care strălucea şi sclipea atât de tare încât ne făcea rău ochilor.

   — Minunate pietre, murmură el. O avere de care nimeni nu ar dori să se despartă.

   În pungă se mai găseau coliere şi brăţări împodobite cu nestemate de-o mărime considerabilă.

   Marian adună cu grijă toate pietrele şi le puse la loc, în pungă, apoi le îndesă cu grijă în rucsacul său.

  — O să ne facem tabăra chiar aici, nu ar avea nici un rost să ne întoarcem azi. Noaptea ne-ar surprinde chiar în mijlocul junglei.

mai bună soluţie.

  Cu toţii ne pregăteam să înnoptăm în luminiş. Aproape de stânca ascuţită şi încovoiată ca o pasăre de pradă, Pongo găsi o nişă unde încropi un foc la care voiam să încălzim câteva conserve. În mod ciudat, deşi pe parcursul zilei nu am simţit deloc foamea, acum mâncarea îmi făcu o poftă grozavă.

  — De cât timp am avea nevoie pentru a ne reîntoarce, domnule Farrow? întrebă Hofler, adresându-i-se lui Marian. Ne vom încadra în răgazul de timp acordat?

  — Sunt sigur de asta, l-a liniştit el pe tânăr. Cred că în trei zile