Hofler răsuflă uşurat.

  — Ei. Atunci m-am mai liniştit.

  El a fost primul care s-a înfăşurat în pături şi a adormit foarte repede.

  Noi cei rămaşi am mai stat un pic de vorbă, fumând şi discutând despre drumul de întoarcere.

  Deodată oboseala ne-a pătruns până la oase, iar Pongo care ne văzu căscând ne povăţui:

  — Massers, pleacă la culcare, Pongo rămâne treaz şi va băga de seamă.

  — Mulţumesc Pongo, l-am bătut mulţumit pe umăr pe camaradul nostru şi am intrat în cort.

  Nu m-am mai gândit la nimic, întrucât într-o clipă am adormit.

V

PRIZONIERI

   NU MI S-A PĂRUT CĂ AM DORMIT prea mult când am perceput vocea lui Pongo care mă scutura de zor:

   — Massers Bertram, repede trezeşte. Aytehii sunt peste tot ascunşi în jurul taberei. Massers Farrow şi Hofler deja treji.

   Mi-am înşfăcat armele şi am ieşit repede afară pe uşa cortului meu. Marian şi Hofler îşi luaseră deja poziţia de apărare în spatele unui arbore puternic, iar Marian care mă zise îmi făcu semn să merg într-acolo.

   — Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.

   — Nu ştiu nici eu. Pongo ne-a trezit şi se pare că se pregăteşte un atac asupra noastră.

   — Cine ar putea să fie? am întrebat eu, neînţelegând nimic. Am încheiat doar o înţelegere şi în trei zile vom preda comoara.

   Marian ridică din umeri.

   — Nici eu nu prea ştiu. Dar să nu le stricăm surpriza.

   Pongo dispăruse şi nu îl puteam localiza nicăieri. Un

zgomot puternic în desiş ne atrase atenţia undeva la baza luminişului. Un grup de războinici aytehi păşiseră deja în luminiş.

   Ne-am luat armele în mâini aşteptând desfăşurarea lucrurilor. Luciul armelor în bătaia lunii pline genera un tablou inedit, accentuat de unul dintre războinicii vânjoşi care păşiră în faţa noastră înclinându-se.

   — Mă numesc Kitay. Sunt căpetenia tribului din munţi. Am venit să iau comoara pe care tocmai aţi dezgropat-o şi care este proprietatea noastră.

   Marian păşi înainte cu pistolul în mână.

   — Comoara nu o putem da. Avem o înţelegere cu Kuda, care este căpetenia supremă. Numai acesta poate primi comoara din mâna mea.

   Căpetenia scutură din cap şi zise:

   — Înţelegerea ta cu Kuda nu ne priveşte, comoara aparţine tribului din munte a cărui căpetenie sunt eu.

Trebuie să ne-o daţi nouă.

   — Nu pot să o fac, Kitay. Kuda a luat ostatică o fată. Dacă nu îi vom duce comoara o va ucide.

   — Asta nu este problema noastră. Noi vrem doar să recuperăm comoara.

   Marian îşi ridică revolverul, ceea ce imediat făcurăm şi eu şi Hofler.

   — Atunci va trebui să luptăm şi mulţi luptători vor trebui să moară.

   Kitay începu să râdă.

   — În spatele meu stau oamenii mei înarmaţi. O mişcare, una singură din partea voastră şi ţepuşele otrăvite vă vor omorî într-o clipită.

   Ne-am uitat în spate şi am văzut vreo zece războinici la vreo câţiva metri depărtare de noi, cu ţevile de suflat pregătite.

   — Vrei să iei legătura cu Kuda ca să-l înştiinţezi că tezaurul este în mâinile voastre? l-a întrebat Marian.

   Încercam să negociem pentru că împotriva săgeţilor otrăvite nu aveam nici o şansă.

   — Kuda nu are nimic de spus. Eu hotărăsc aici şi nu este sarcina mea de a-l înştiinţa pe acesta.

   Ne-am dat seama imediat că nu are nici un rost ca să discutăm mai departe. Kitay îşi chemă nişte războinici, după care ni se adresă iarăşi nouă.

   — Voi sunteţi prizonierii mei. Sfatul Bătrânilor va decide asupra sorţii voastre.

   Hofler îşi ridică ţeava armei sale într-o încercare disperată de apărare, dar Marian îi placă arma la pământ.

   — N-are nici un rost, domnule Hofler. Am fi cu toţii morţi în câteva secunde.

   — Dar Antye? bâjbâi tânărul.

   Marian îi făcu un semn liniştitor cu mâna.

   — Încă mai dispunem de un răgaz de patru zile în care se pot întâmpla multe. Trebuie să ne păstrăm cumpătul. Nu uita că ne va ajuta şi Pongo.

   Hofler îşi plecă resemnat capul.

   Căpetenia ne făcu semn ca să-l urmăm, iar războinicii ne- au înconjurat imediat. Erau cel puţin treizeci e oameni aşa

că aveam nici cea mai mică şansă de a opune rezistenţă.

   Am luat-o pe o cărare croită de animale pe care băştinaşii o cunoşteau foarte bine, întrucât se deplasau foarte repede. Marşul nostru a durat cam vreo două ore. Nu aveam nici un bagaj asupra noastră, Aytehii ne-au preluat rucsacurile, iar corturile au rămas, nestrânse pe locul unde ne făcuserăm tabăra.

   Nu ni se luaseră armele. Aytehii posedau o armă grozavă împotriva căreia armele noastre de foc nu făceau faţă.

   Într-un luminiş mare se iviseră câteva căsuţe lunguieţe şi la un strigăt al lui Kitay năvăli înspre noi o hoardă întreagă de femei şi copii.

   La fiecare casă ardeau deasupra făclii, de asemenea şi locul unde am fost duşi noi. Acolo ne aşteptau câţiva bătrâni şi Kitay ce ne opri la câţiva metri de aceştia, păşi înainte şi vorbi cu unul dintre aceştia, ce era vopsit în culori vii şi ţipătoare, arătând fantastic.

   Probabil că acesta era şeful tribului. Căpetenia făcu o reverenţă umilă în faţa lui şi îi înmână săculeţul cu bijuteriile şi întreaga comoară.

   Deci tot şamanii şi vracii erau aceia care decideau şi asupra treburilor acestui trib. Bătrânul veni înspre noi şi ne examină cu interes. Părea însă să nu stăpânească prea bine limba noastră deoarece îi strigă lui Kitay câteva cuvinte, se întoarse pe călcâie şi dispăru într-una din colibele lunguieţe, ce serveau drept case acestor indigeni.

   Kitay ne făcu de asemenea semn să-l urmăm şi ne conduse înspre una dintre colibele mai mici, ce făcea o impresie deplorabilă în raport cu colibele mai mari unde locuiau după toate probabilităţile mai multe familii. Armele a trebuit să le predăm, iar rucsacii au fost aruncaţi în colibă. Între timp s-au convins că nimic care să semene cu o armă nu a mai rămas în ei.

   Ne-am aşezat pe pământ şi ne-am uitat unul la altul întrebători.

   — Ce-i de făcut acum,