— Trebuie să aşteptăm aici în întuneric. Pongo va veni cu siguranţă şi ne va scoate.

  — Au fost postaţi doi oameni de pază în faţa uşii noastre şi chiar lui îi va fi foarte greu să ne ajute.

  Afară începură să apară zorile şi o anumită vânzoleală se făcu auzită în sat. Cât despre noi speram să ne viziteze careva pentru a-i putea convinge pe aytehi de sinceritatea intenţiilor noastre. Îmi făceam griji în legătură cu Antye. Mai aveam trei zile răgaz. Mai mult de atât Kuda nu mai aştepta. Eram sigur.

  — Mă preocupă mult soarta lui Antye, se pronunţă Hofler. Ce se întâmplă cu ea dacă nu ne întoarcem la timp?

  Marian încercă să îl liniştească.

  — Caută să nu îţi faci griji, domnule Hofler. Încă mai dispunem de timp suficient pentru a ajunge pe plantaţie. Bazează-te pe Pongo al nostru care ne-a scos din situaţii şi mai grele.

  Târziu, după-amiază, trei femei ne-au adus ceva de mâncare, în trei castroane aburinde, unde se afla ceva nedefinit dar ceva ce părea să fie comestibil. Mai erau şi două vase umplute cu apă de băut. Noi aveam însă sacii noştri de provizii la noi, aşa că am preferat să mâncăm conserve şi să bem apă din sticlele noastre de campanie.

  Era foarte cald în colibă şi oboseala mă dobora aproape. Trebuia să fi adormit atunci când Kitay însoţit de doi oameni intră în colibă.

  — Bătrânii şi vracii au hotărât să vă păstrăm aici până când soarta voastră va fi decisă. Sfatul va dura câteva zile.

  Hofler sări în picioare şi strigă îngrozit:

  — Dar nu ne puteţi face asta. Noi nu v-am făcut nimic rău. Şi dacă nu ne întoarcem la timp pe plantaţie va muri o tânără fată.

  Kitay se uită la austriac cu o privire fixă.

  — Nu pot eu hotărî soarta voastră. Bătrânii nu se pot decide dacă voiaţi să înapoiaţi comoara sau să o păstraţi.

  Le făcu un semn războinicilor săi şi părăsi coliba ignorând toate protestele lui Hofler. Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să aşteptăm venirea lui Pongo. Dacă până dimineaţă nu intervenea trebuia noi să alcătuim un plan de evadare.

  Încet, încet căzu întunericul şi lumina făcliilor care se strecura prin crăpăturile pereţilor colibei picta umbre bizare pe feţele camarazilor mei.

   Ceasul meu arăta deja ora două noaptea iar aşteptarea devenise insuportabilă. De ce se lăsa aşteptat Pongo atât? De afară de undeva sforăiturile celor doi gardieni se auzeau şi chiar mă gândeam dacă nu ar trebui să întreprindem ceva pe cont propriu, când o siluetă întunecată apăru în uşa colibei.

   — Massers, urmează Pongo, nu este mult timp, vraci doarme.

   Pongo ne arătase pumnul şi râse.

   — Pongo trebuie mult să aştepte, nimeni nu doarme, multă vorbărie. Apoi oameni merge la culcare. Pongo scoate arme şi loveşte vraci care adoarme.

   Am ieşit încet, trecând pe lângă cei doi paznici adormiţi, când Marian ne reţinu puţin.

   — Trebuie dă ne gândim puţin. Nu ar fi bine să o luăm înspre plantaţie. Când băştinaşii mâine de dimineaţă nu ne vor găsi aici, vor trimite cu siguranţă oameni după noi, care ne vor prinde. Dacă ne vom ascunde pe undeva prin altă parte, atunci nu vom putea ajunge la plantaţie în timp util. În plus ne trebuie şi comoara.

   Ne-am privit descumpăniţi. Marian avea dreptate. Drumul până la plantaţie era lung, iar aytehii cunoşteau fiecare potecă.

   Pongo avea însă să ne facă o propunere.

   — Massers, să luăm căpetenia şi vraci ca ostateci. Atunci nimeni nu mai atacă Massers.

   Marian se gândi o clipă.

   — Ai dreptate, dragă Pongo, poate asta e singura posibilitate care ne mai rămâne.

   Ne-am strecurat înspre coliba vraciului care zăcea pe jos lângă patul său. Pumnul lui Pongo îl plasase pentru multă vreme în lumea viselor.

   Întrucât Pongo ţinuse toată ziua colibele sub observaţie ştia unde locuia căpetenia. Era un mare noroc pentru noi că aceştia doi aveau propriile lor colibe şi nu locuiau împreună cu alte familii în casele acelea lungi.

   Pongo dispăru în noapte şi când se reîntoarse ne depuse trupul lui Kitay în faţa noastră.

   — Căpetenia nu trezeşte degrabă. A ciocnit cap de la el.

   I-am legat pe amândoi şi fireşte nu am uitat să luăm

comoara din cufărul vrăjitorului. Am aşteptat o vreme şi după vreo jumătate de oră l-am deşteptat pe Kitay. Acesta trebuia să facă pe traducătorul întrucât cu vraciul nu ne puteam înţelege.

   Marian îl scuturase pe acesta atât de mult până ce căpetenia deschise ochii. Acesta încă ameţit se uită în jur.

   Am luat o făclie care lumina însă de ajuns încăperea. Kitay vru să sară în picioare, dar legăturile l-au împiedecat să o facă. Marian îl apucă de umeri şi îl ridică în picioare.

   — Ascultă ce vreau să îţi spun. Poate tu vrei să mai discuţi cu vraciul tău despre situaţia voastră. Noi nu. Trebuie să ajungem mâine seară la plantaţie. Nu vrem să vă facem nici un rău. Numai dacă ne siliţi, atunci nu vom ezita să vă omorâm.

   Kitay privi înspre noi, iar chipurile noastre întunecate şi pistoalele pe care le ţineam în mâini le spuneau destule.

   — Bine. Voi vorbi cu Sasay. Dar acesta nu va ceda.

   — Atunci încearcă să o faci mai bine, altfel tu mori primul.

   L-am deşteptat şi pe vraci care privi nedumerit în jurul său. Curând pricepu în ce situaţie se găseşte şi începu o discuţie aprinsă cu Kitay, care voia să-l înduplece să accepte ceva.

   Vorbele sale se loveau de un zid, întrucât acesta continua să clatine încăpăţânat capul.

   Kitay se uită înspăimântat înspre noi.

   — Sasay nu vrea cu nici un preţ să vă lase să plecaţi, m-a somat să-mi chem războinicii.

   Marian dădu din cap preocupat, după care spuse:

   — Spune-i atunci că va trebui să moară dacă ne împiedică să plecăm.

   Kitay vorbi din nou cu vrăjitorul.

   — Spune că nu veţi îndrăzni să-l omorâţi, ne lămuri căpetenia.

   Marian îi făcu semn lui Pongo. Acesta