îşi ridică uriaşul său cuţit de spintecat rechini şi se apropie cu o figură întunecată de vrăjitor, pe care îl ridică cu o singură mână în sus. Tăişul se apropie de gâtul vraciului şi Pongo nu şovăi să apese ceva mai tare cu acesta în carnea vraciului.

   Nu puteam risca nimic întrucât nu era în joc numai viaţa noastră ci şi a lui Antye.

   Vraciul scoase un scâncet uşor, dar nu spuse nici o vorbă. Zâmbind sinistru Pongo îşi apropie cuţitul de urechea băştinaşului. De abia pătrunse cuţitul câţiva milimetri în carne că îi şi adresă lui Kitay câteva cuvinte.

   — Opriţi-vă! Sasay vrea să negocieze cu voi.

   Pongo îl aşeză pe bătrân pe jos şi se dădu înapoi.

   Marian îi luă locul.

   — Spune-i că dorim cale liberă. Luăm cu noi comoara pe care o vom înmâna lui Kuda.

   Kitay traduse iar vraciul aprobă cu o mimă întunecată.

   — Mai spune-i că te luăm ostatec. Dacă ne înşală vei muri.

   Şi vorbele acestea le traduse căpetenia. Sasay dându-i un răspuns lung.

   — A promis că dacă îl cruţaţi nu vă va urmări.

   Marian dădu din cap.

   — Tu vei veni cu noi, Kitay. Tu cunoşti cel mai scurt drum înspre ferma lui van Somersen. Cu cât ajungem mai repede acolo cu atât vei fi mai repede liber.

   Kitay fu de acord. Pongo îi legă mâinile şi îi puse o lesă, legându-l slobod la gât.

   — Om nu poate fuge. Pongo bagă de seamă.

   Am plecat într-un marş forţat. Am făcut numai o pauză scurtă la amiază. Hofler era atât de epuizat încât a adormit mâncând.

   Marian încercă să-l lămurească pe Kitay cât de mult îi va creşte prestigiul dacă împreună cu noi îi va înmâna comoara lui Kuda. Noi îi vom tăia legăturile înainte de a sosi la plantaţie, pentru a apărea ca un om liber la fermă.

   Această perspectivă îi dădu aripi căpeteniei astfel încât în dimineaţa zilei următoare am şi ajuns la plantaţia lui Van Somersen.

   Vraciul se ţinuse de cuvânt şi nimeni nu ne-a urmărit.

   Am fost primiţi sărbătoreşte.

  Van Somersen trimise de îndată un mesager la Kuda care se afla la barăcile muncitorilor.

  Curând a avut loc întâlnirea. Kuda apăru cu cinci dintre războinicii săi, luând-o şi pe Antye cu el. Fata se putea mişca liber.

  Părea să îi fi mers bine şi cu un strigăt de bucurie îi sări lui Hofler de gât.

  Kuda îşi primi tezaurul înapoi şi conform promisiunii l-am lăsat pe Kitay să oficializeze ceremonia de predare.

  Kitay avu o convorbire mai lungă cu Kuda, care de mai multe ori îl bătu binevoitor pe umeri cu mâna. Dar totul s-a terminat cu bine. Noi am mai rămas vreo câteva zile pe plantaţia lui Van Somersen care ne era foarte recunoscător.

  Am fost de asemenea răsfăţaţi de mamă şi fiică. Am fost de asemenea martori când Hofler o conduse pe Antye la altar.

  Curând după aceea am primit o scrisoare care ne cerea prezenţa în altă parte. Dar despre asta cu altă ocazie.

 

SFÂRŞIT

 

 

 

Volumul 251

 

ZILE DE GROAZĂ ÎN GUANAHANI

 

   FRATELE PIRATULUI

   INGINERUL HAGEN INTRĂ ÎN SALA DE MESE, unde luau micul dejun căpitanul Farrow, primul ofiţer Braun, cel de al doilea ofiţer, doctorul Bertram şi fiul căpitanului, George.

   — Vă raportez un lucru foarte neplăcut, domnule căpitan, începu inginerul. Am recepţionat o cablogramă pe care un distrugător britanic o adresează consulului britanic din Kingston, Jamaica. Distrugătorul a preluat piraţii pe care i- am lăsat pe insulă. La urma urmei Juan Barbuda a atacat şi jefuit vase sub pavilion britanic. Prizonierii au mărturisit că echipajul unui submarin au aruncat în aer cuterul lor. Comandantul distrugătorului a mai menţionat că, după toate probabilităţile, vasul căpitanului Farrow ar fi responsabil de faptul acesta. Prin urmare prezenţa noastră aici a fost deconspirată.

   Căpitanul Farrow se-ncruntă vizibil la aflarea veştii şi spuse, doar scurt, ne fiind un om al multor vorbe:

   — Foarte neplăcut, într-adevăr!

   — Orice ambarcaţiune şi orice post de control de pe coastă, va fi cu ochii-n patru, încercând să ne repereze, mai completă şi George. Nu vom putea face prea multe expediţii în interior, în orice caz, nu de durată.

   Căpitanului îi veni să zâmbească întrucât fiul său spusese ultimele cuvinte destul de marcat. Pentru a-l încuraja, îl bătu pe umeri şi-i spuse:

   — Ei George. Pe Amazon vom ajunge noi orişicum şi chiar vom debarca, chiar de-ar fi să-nfruntăm pericolul de-a fi reţinuţi de vreun stat sud-american. Cred totuşi că vei reuşi să răpui măcar un jaguar şi-un şarpe Anaconda.

   — Nu mi-ar displace să-i cunosc chiar pe indienii din America de Sud, adăugă fiul căpitanului Farrow.

   — Poate că vom avea vreme să străbatem Gran Chaco, spuse doctorul Bertram. Acolo am putea cunoaşte triburi foarte interesante.

   — Ne vom modifica cursul, hotărî după un moment de

reflecţie. Le-am spus surorilor Gardena, pe care le-am salvat, că vom naviga-n spre sud, dar acum vom schimba puţin traseul înspre nord. Să sperăm că-n felul acesta vom izbuti să-i ducem de nas pe cei ce ne urmăresc. O să-l întreb pe telegrafist dac-a mai recepţionat şi alte mesaje.

   Căpitanul părăsi sala de mese, pe când George se urcă-n turn. Puţin mai târziu, Dox-ul făcu un ocol spre nord. Căpitanul nu întârzie la rându-i să apară în turn.

   — Sigur că toată lumea ştie că noi am aruncat vasul piraţilor în aer. Surorile Gardena au povestit întâmplarea, pe uscat, tuturor. De la San Juan a venit anunţul că toate navele să ne caute în zona sud. Şi apoi să raporteze dacă ne-au găsit.

   — Nu pot crede, că poate gândi urât despre noi, chiar şi- un singur om, spuse Bertram, care li se alăturase-n turn celorlalţi şi auzise ultimele cuvinte spuse. La urma urmei, n- am făcut decât să le salvăm pe cele două surori şi-am dat posibilitatea guvernului să-i învingă pe piraţi (vezi vol. 172 Vraja din Marea Sargaselor).

   — Ce-ar fi, spuse George, pe-un ton întrebător, dac-am ancora