pe-o insulă şi să rămânem ascunşi câteva zile? După ce-o să se învechească şi povestea asta, îşi vor mai pierde din avânt şi acei ce ne vânează cu atâta sârg. Apoi ne vom relua călătoria, fără ca cineva să bage de seamă. Cât de departe suntem de insulele Bahamas?

   — În jur de 1100 de kilometri! răspunse doctorul imediat, întrucât având o memorie excelentă, păstra harta traseului şi kilometrajul în minte.

   — Un camarad mai vechi de-al meu, căpitan şi el de submarine Rolf Luders s-a stabilit după câte ştiu pe una din insulele Bahamas, îşi aminti acum, căpitanul Farrow. Dacă mai este acolo, fireşte n-am de unde să ştiu. S-a mutat pe insula Watling, după numele ei băştinaş Guanahani, unde exploatează o plantaţie de tabac. Asta se-ntâmpla acum câţiva ani. De la război încoace nu l-am mai văzut şi-aş fi fireşte foarte bucuros să-l reîntâlnesc.

   — Atunci trebuie neapărat să-l vizităm pe-acest domn Rolf Luders, se entuziasmă de-ndată George. Mi-ai povestit odată despre el tată. Trebuie să fi fost un tip pe cinste.

   — Ce-a fost odată, a fost, George! Mă mir cum de am ajuns să mă gândesc la el. Ar fi trebuit să luăm de-ndată direcţia Bahamas, după ce i-am debarcat pe Aranga şi surorile Gardena. Aşadar, înainte spre Guanahani!

   George se bucură ca un copil, întrucât avea să cunoască, înc-o parte din ţinuturile exotice, după care tânjea atâta. Ştia că ruta marină pe care-o urmau s-o străbată, era deosebi de bogată-n peşte, îndeosebi peştele spadă, calcanul şi rechinul erau speciile cele mai frecvent întâlnite. N-ar fi exclus să poată pescui un astfel de monstru cu cangea, în sfârşit, o promisiune frumoasă pentru zilele care vor veni.

   Un marinar urcă scăriţa de fier, pentru a-i înmâna căpitanului un mesaj, tocmai recepţionat prin telegraful de bord. Căpitanul se-ncruntă tot mai mult, pe măsură ce citea şi-n cele din urmă spuse:

   — O chestie extraordinară! Juan Barbuda are încă un frate care practică, de asemenea „nobila" meserie de pirat, într-un stil modern, adaptat la noile condiţii şi care este de asemenea foarte temut. Zona sa de acţiune se-ntinde-n spre nord. Tocmai a anunţat autorităţile că se va răzbuna şi- l va răzbuna pe fratele său. Face referire directă la noi. Asta se-ntâmplă dacă venim în ajutorul oamenilor! Acum avem în Manuel Barbuda pe care nici nu-i cunoaştem un duşman înverşunat.

   — Aş vrea să-l întâlnim, spuse George repede.

   — Numai să n-ai idei preconcepute George, îl dojeni tatăl său. Situaţia e destul de gravă şi aşa. Nu ştim cum arată vasul lui Manuel, deci trebuie să fim foarte atenţi. Probabil că are, întocmai ca şi fratele său, un cuter foarte rapid. Cel mai bine ar fi să evităm orice navă pe care o vom întâlni în cale. La serviciul de radiotelegrafie se menţionează într-una numele Dox-ului nostru.

   — Mesajul lui Manuel, am reuşit să-l captez, cu-n nou dispozitiv pe care l-am pus la punct după destulă trudă, spuse inginerul Hagen, care apăru sus în turn. În plus se poate estima c-o precizie destul de bună, direcţia de unde a fost emis mesajul, dacă nu se află la o depărtare prea mare. Iată aici locul aproximativ unde se găseşte vasul acestui pirat, Manuel Barbuda. Spunând asta, inginerul Hagen îi înmână căpitanului o foaie de hârtie pe care era notat ceva. Farrow aruncă o scurtă privire pe aceasta, după care spuse uimit:

   — Piratul a fost localizat chiar în apropierea insulei Guanahani. Şi tocmai într-acolo voiam noi s-o luăm! Asta chiar că nu-mi place! Aş expune iarăşi Dox-ul şi echipajul unor primejdii noi neprevăzute.

   — Dacă ne va reuşi să-l punem şi pe piratul ăsta cu botul pe labe, tată, nici un guvern din lume nu ne-o va lua în nume de rău.

   — Sigur că e creştineşte ca un marinar să-l ajute pe un altul, cugetă căpitanul, cu voce tare. Dar cum să-mi expun oameni unui pericol? Doar n-am primit mandate de undeva pentru a curăţi mările de piraţi.

   Doctorul Bertram care între timp scrutase orizontul cu ajutorul ocheanului său, remarcă un cuter care se apropia de el.

   — Poate că-i încărcat cu marfă, spuse el. Această regiune maritimă este foarte frecventată.

   — Ce spui tată, să ne scufundăm? întreabă George care cu ochiul liber, chiar, descoperi la orizont un punctuleţ negru.

   Pentru a nu fi văzuţi căpitanul dădu ordinul de scufundare deşi îi trecu prin cap, că şi de pe vasul cu pricina au putut fi văzuţi, dacă cineva cu ochi tot atât de buni ca şi George avusese intenţia de-a scrută orizontul, înaintea lor.

   Toţi cei din turn dispărură, coborând scăriţa de fier, George rămânând ultimul pentru a închide chepengul. Pompele începuseră deja pomparea apei în tancurile de balast. Nici două minute n-au trecut după comanda căpitanului şi Dox-ul dispăru sub valuri. Căpitanul se poziţionase lângă periscop, ţinând sub observaţie nava care se apropia. Când fu sigur, îi împărtăşi şi lui George care se găsea lângă el, vestea:

   — Este un vas de marfă, cel mult de 600 tone. Vine într- un unghi ascuţit chiar pe direcţia noastră de deplasare. O să-ncetinim şi-o să facem un ocol mic spre vest. Văd doi oameni pe puntea de comandă care privesc încoace,

probabil ei ne-au văzut cel dintâi.

   Căpitanul trase îndărăt periscopul dând comanda să se micşoreze viteza şi să-şi schimbe cursul înspre vest. Acum nava de marfă trebuia să treacă chiar prin faţa submarinului, dacă-şi menţinea viteza, ceea ce era de presupus.

   — Să sperăm că nu se găseşte nici o stâncă prin preajmă, bombăni căpitanul ca pentru sine, apoi continuă cu voce tare: Du-te la prora George şi derulează peretele blindat. Uită-te atent prin fereastră dacă nu întâmpinăm vreo piedică (dispozitivul tehnic cu care fusese înzestrat Dox-ul a fost descris în „Vraja în Marea Sargaselor").

   George făcu ce i se ceruse. Lasă să ruleze la o parte peretele de oţel şi privi cu atenţie în afară. Putea vedea până la vreo treizeci de metri afară şi întrucât submarinul se deplasa foarte încet era posibil să evite vrem piedică