— Adevărul e c-a trăit multe întâmplări şi a căpătat foarte multă experienţă pentru vârsta lui, zise căpitanul. Treptat nici o aventură nu i se pare destul de periculoasă. Aş vrea să petrec mai multă vreme pe „Insula Odihnei" poate că s-o linişti şi George, pentru o vreme, măcar. Tocmai din pricina numeroaselor aventuri prin care trecem împreună mă bucur doctore că te are pe dumneata alături pentru a mai varia meniul, ca să spun aşa. Mă bucur că-l îndemni la lucruri serioase şi că-i inoculezi tot timpul dragostea pentru cunoaştere şi studiu, lucruri care îi vor folosi cu siguranţă mai târziu.

   Doctorul Bertram răspunse cu modestie aprecierilor căpitanului şi arată afară cum tocmai în aceeaşi clipă apărură la vedere în costumele lor de scafandru, cu tuburile de oxigen în spate cei doi camarazi.

   Inginerul Hagen îşi dovedise încăodată măiestria şi construise un dispozitiv care permitea scafandrilor să părăsească Dox-ul sub imersiune.

   Solul submarin era tare aşa cum îi fusese dat lui George să constate imediat ce păşise „afară". Dacă solul ar fi fost mocirlos sau moale cu greu s-ar fi putut deplasa în jurul epavei, dacă-n general ar fi fost posibil.

   Din cauza pământului submarin solid nici epava nu se scufundase în sol prea tare.

   Când cei doi scufundători ajunseră la peretele epavei George îi transmise prin morse, lunganului său prieten Petre, bătând uşor în braţul acestuia:

   — Să-nconjurăm scheletul epavei! Căutăm scara!

   Cei doi merseră de-a lungul pereţilor epavei, pe care căpitanul şi doctorul tocmai îi examinau prin fereastra uriaşă de sticlă încasabilă de la prova.

   Descoperind curând în peretele navei trei găuri, destul de

mari, cu marginile zdrenţuite. Acestea. Aşa cum stabili Petre, din îndelungata lui experienţă ca marinar pe-un vas de război, erau nici mai mult nici mai puţin decât găuri provocate de grenade de un anumit calibru.

   Fireşte că aceste găuri nu erau suficient de mari pentru ca cei doi camarazi să se poată strecura înăuntru vasului naufragiat.

   Aşa că Petre şi George ocoliră acum epava pe la pupa pentru ajunge de cealaltă parte. Şi aici se dovedi că existau două găuri apreciabile în pereţii vasului. Au găsit curând o funie veche, care atârna de pe punte până-n partea de jos a prorei, care le-a permis să se caţere sus. N-a fost deloc uşor aşa cum erau îmbrăcaţi în costumele lor de scafandru. O umbră uriaşă lunecă prin apă, venind oblic de sus înspre ei. Despre ce era vorba George nu-şi putut da seama dar, ştia instinctiv că se apropia un pericol. De aceea se aruncă brusc înainte şi se scufundă pe cât era posibil în stratul de nisip, care acoperea solul.

   Simţi o zdruncinătură puternică la picioarele sale, care deveniseră grele ca plumbul. Simţi mâinile lui Petre care apăsase-n zona genunchilor săi, pe costumul de scafandru.

   Aşadar credinciosul Petre recunoscuse şi el pericolul la care era expus el şi căutase-n acest fel să-l protejeze cât mai bine, împiedecându-l să se ridice prea curând de pe fundul mării.

   Tânărul îşi întoarse capul astfel încât să poată privi prin gemuleţul căştii de scafandru în sus. Încremeni de groază când văzu un rechin tigru, cel mai de temut reprezentant al speciei sale, un exemplar de vreo şase metri lungime, unul dintre cei mai agresivi care atacă cu precădere omul, cum se repezea de sus ca o torpilă asupra lui. Rechinii tigru sunt atât de înverşunaţi încât îşi urmăresc prada şi-n ape de mai mică adâncime astfel încât o mare parte a spinări devine proeminentă deasupra suprafeţei lucioase a apelor. Nu se ştie ce intenţionează prădătorul dar ce altceva îşi putea propune decât să-l smulgă pe George, victima sa, din locul în care se pitise?

   Când peştele uriaş fu lângă el George îşi deschise cuţitul pe care-l avea ataşat costumului de scafandru şi care avea o lamă lungă şi ascuţită. Trebuia să se apere întrucât nu-i mai rămânea nici o cale de salvare. Petre nu-l putea ajuta întrucât se afla mai departe şi-n nici un caz nu putea interveni într-un timp util rechinul mişcându-se cu-atâta eleganţă şi dezinvoltură în apă, cum nici un înotător n-ar putea-o face.

   Rechinul ţâşni înainte când auzi mişcarea victimei sale. George îşi împinse cu toată puterea cuţitul în sus. Lama nimeri îndărătul capului şi pătrunse adânc înăuntru, astfel încât cu gura pe jumătate căscată, corpul puternic tresări şi- o luă perpendicular în sus.

   Curând prădătorul se întoarse. Acesta se opri puţin mai sus astfel încât George trebui să se înalţe pentru a-i aplica rechinului o a doua lovitură.

   Cu lovituri puternice de coadă, rechinul tigru se- ndepărtă. Problema era dacă va reveni a treia oară să-l atace.

   Apa-n jurul lui Petre şi George se-nroşi uşor, de aceea, pe moment peştele nu mai putea fi văzut.

   George tocmai voia să se ridice când văzu mai multe umbre de data asta, care veneau în „picaj" de sus.

   Din nou se aruncă tânărul în sus întrucât recunoscu că scurta luptă cu rechinul îl atrase deja pe consângenii acestuia care mirosiseră că era rost de-o pradă bogată.

   Problema se pune dacă cei trei sau patru rechini o să-l atace pe George. Dac-o făceau, tânărul era pierdut fiind în imposibilitate să pareze simultan toate atacurile.

   Rechinii se păreau că n-au putut deocamdată vedea prin apa tulburată de sângele tovarăşului lor rănit, pe cei doi camarazi, care mai zăceau pe solul marin. Deasupra celor doi oameni, atât de aproape, încât înotătoarele aproape că-i atingeau, prădători mărilor trecură pe deasupra lor, urmărind urma însângerată a consângeanului lor rănit.

   Doar câteva secunde mai trecură încă, până ce apa se cutremură de loviturile puternice care denotau că cel urmărit fusese ajuns şi-acum era atacat la rându-i. Minute-n şir dură dansul macabru de deasupra lor, apa căpătând o culoare din ce în ce mai roşie.

   Rechinul rănit nu voia să cedeze prea uşor şi probabil că-l rănise deja pe unul dintre atacatorii săi, care urma la rândul său să cadă pradă nemiloşilor săi tovarăşi, rămaşi încă teferi.

   În cele din urmă agitaţia de sus