trei scafandri s-au ascuns cum au putut mai bine, când polipul îşi taie calea pe deasupra lor. Inamicul dispăruse din magazie, fără a mai încerca un nou atac. Petre apucă caseta care era atât de grea încât aerul pe care-l mai avea în costum nu-i ajunse s-o poată ridica în sus.

   George îşi lasă să se plimbe-n colo şi-n coace prin încăpere, fascicolul luminos al lămpii sale, până ce dădu de- o frânghie destul de lungă, ce le permise camarazilor să lege caseta. Cu ajutorul costumelor umflate cu aer, începură să se ridice, pentru a accede în încăperea de deasupra. Trebuiau să fie extrem de precauţi pentru a nu-şi deteriora costumele, frecându-se de diferitele corpuri mai mult sau mai puţin contondente, care le veneau în preajmă. Din fericire, au reuşit s-ajungă sus, fără nici o piedică. George merse înspre gaura făcută în peretele navei, pipăindu-i marginile. Nu-i venea să creadă că polipul cel uriaş să se fi putut strecura prin această gaură, care nu i se părea deloc mare.

   Nu mai era timp să-şi bată capul şi cu aceasta.

   Petre, sprijinit de către Holms, era pe punctul de-a ridica în sus caseta. După ce-au ajuns în sala echipajului, Petre o ridică-n sus şi-o ţinu strâns sub braţul stâng.

   Apoi cei trei scafandri o porniră pe gangul îngust, cu George în faţă. Se întoarse spre ieşire, pentru a constata că aceasta era blocată cu desăvârşire întrucât pe trepte era prăbuşit polipul în toată masivitatea sa. Stătea acolo nemişcat, de parcă şi-ar fi pierdut tot sângele. Nici măcar ultimele sale două braţe, rămase întregi, nu mai dădeau semne de viaţă.

   Nu s-aşteptau la o astfel de piedică. George păşi înainte şi-i aplică câteva lovituri puternice de cuţit. Monstrul marin nu reacţionează în nici un fel, părând c-a murit în urma rănilor primite.

   Dar cum să elibereze calea? Petre depuse caseta jos, merse în faţă şi apucă unul dintre braţele polipului, străduindu-se să tragă din toate puterile. Lui i se alăturară ceilalţi doi camarazi şi-abia acum capul masiv, începu să se deplaseze pe trepte în jos. Norocul lor era că greutatea acestei mase de carne nu cântărea atât.

   Când se făcu spaţiu suficient pentru a putea trece pe lângă polip, Petre luă caseta şi se strecură înainte, urmat de ceilalţi doi, Holms şi George. De-abia odată ajunşi sus, scafandri se uitară unul la altul. Erau pe punte acum, bucuroşi că au scăpat cu viaţă, în lupta cu monstrul marin.

   Petre lasă caseta să cadă de-a lungul peretelui epavei, iar el coborî pe frânghie după ea. Urmă Holms, care ateriză şi el nevătămat pe solul marin. George renunţă să folosească frânghia şi se lasă pur şi simplu să cadă-n jos, de-a lungul bordajului, graţie picioroangelor masive şi grele ale costumului pe care-l purta. Când cei trei scafandri au ajuns din nou la pupa vasului, din prudenţă s-au mai uitat încăodată în sus, pentru a vedea dacă nu sunt pândiţi de rechini, dar aceştia păreau să fi părăsit zona epavei cuterului scufundat. Au ajuns astfel nevătămaţi la submarin, intrară în ecluza de admisie şi-apoi iată-i în interiorul Dox- ului.

   Petre n-a uitat fireşte să ia cu el şi caseta grea de oţel de dragul căreia dăduse bătălia înverşunată cu monstrul marin.

   Cei trei scufundători au fost înconjuraţi fireşte de camarazii lor de pe Dox, curioşi s-audă cât mai repede noutăţile. George le povesti în cuvinte puţine despre lupta ce-o avuseseră cu polipul în interiorul epavei. În timpul acesta Petre transportase caseta în cabina căpitanului. Un marinar, specialist în probleme de lăcătuşerie o deschise la comanda căpitanului. Caseta conţinea o sumă mare de bani şi jurnalul de bord şi alte documente care dovedeau că vasul de marfă aparţinea unui armator din Kingston. Vasul se numea pur şi simplu „Mary".

   Chiar şi actele personale ale căpitanului vasului „Mary", un anume Hagh Mitchell se aflau în casetă. Numele acesta nu-i era necunoscut lui Holms. Ştia că un căpitan încă tânăr cu-acest nume, căsătorit de-abia de-o jumătate de an, pornise de vreo patrusprezece zile cu vasul de marfă, din Kingston, transportând felurite bunuri.

   — Să sperăm că acest căpitan Mitchell încă mai e în viaţă!

   — Poate c-a înştiinţat autorităţile dac-a reuşit s-ajungă pe coastă, împreună cu echipajul său, încearcă George să-l consoleze.

   Căpitanul Farrow era de părere că de-acum vasul piraţilor era suficient de departe pentru ca Dox-ul să se poată ridica netulburat la suprafaţă, fără de-a se mai teme de pericolul de-a fi văzut de Manuel Barbuda. Holms îl rugă şi se apropie mai întâi de Kingston pentru ca informaţiile primite şi experienţa acumulată între timp să poată înştiinţa autorităţile portuare, după debarcare.

   În timpul acesta în vreme de Dox-ul se urca la suprafaţă, căpitanul se repezi-n cabina de comandă pentru a observa la periscop suprafaţa apei.

   — Avem noroc. Nici un vas nu se mai vede în lung şi-n lat, spuse căpitanul Farrow mulţumit.

   În curând submarinul se-ndrepta cu toată forţa compresoarelor sale spre Kingston.

   Holms stătea tot timpul lângă căpitan, în turn, privind apropierea de Kingston.

   — O să ajungem la Kingston doar către miezul nopţii, îi spuse căpitanul scafandrului. Dumneata, domnule Holms, ca şi cunoscător al acestor ape, ne poţi călăuzi foarte bine, făcând pe ghidul.

   Holms al asigură pe căpitan că aici era cunoscută fiecare stâncă şi faleză, întrucât meseria îi cerea asta.

   — Cu viteza pe care-o dezvoltă submarinul dumneavoastră, vom ajunge cu siguranţă în port înaintea piraţilor. Voi putea pregăti piraţilor o primire neaşteptată. Să vă trimit mai apoi un mesaj, domnule căpitan, cum s-au desfăşurat lucrurile.

   — Asta m-ar bucura cu siguranţă, zise Farrow. Pune-te te rog de acord dumneata, cu inginerul nostru Hagen şi găsiţi o frecvenţă de emisie, de comun acord. În felul ăsta nu vom fi nevoiţi să luăm în considerare toate mesajele care se emit în eter.

   Farrow nu luă curs direct spre Kingston, ci pregăti un ocol. Era de presupus că Barbuda va alege drumul cel mai drept întrucât astfel ar fi făcut mai repede rost de un nou scafandru. În ciuda acestui ocol, după