de-un mic cuter, dar nu pot fireşte stabili dacă e vorba de-un vas de piraţi. Oricum cuterul vine drept spre noi. Dacă va fi suficient de aproape, ne vom putea da seama dacă este o navă oarecare sau dacă e vorba de Barbuda.

   A trecut un timp destul de-ndelungat până ce zgomotul propus de elicea cuterului străin se auzi chiar deasupra lor. Farrow privi din nou prin periscop şi spuse:

   — Chiar că nu ştiu ce să mai spun. Poate fi vorba într- adevăr de-un nevinovat vas de marfă cum circulă-n regiunea asta cu sutele.

   Nu pot găsi ceva special la el.

   — Ar putea fi totuşi Barbuda! se însufleţi George. Sigur ca făcut în aşa fel încât vasul său să nu bată la ochi. Unde se află acum?

   — Este chiar deasupra noastră, poate puţin lateral spre babord.

   — Şi ce curs urmează, se interesă mai departe tânărul.

   — O ţine direct spre Guanahani.

   — Să-l urmărim tată! Vom vedea atunci, dacă intră în văzul tuturor în port. Dac-o face, atunci precis nu e Barbuda!

   Căpitanul fu de acord. Electromotoarele începură încet, încet să zumzăie, Dox-ul începând să alunece prin apă, urmărind ambarcaţiunea de la suprafaţa apei.

   — Lasă-mă te rog să mă uit şi eu prin periscop, îl rugă George.

   Tatăl său îi îndeplini cu plăcere rugămintea. Tânărul urmări cu atenţie cuterul, care naviga doar câteva sute de metri mai înaintea lor. În cele din urmă renunţă să mai privească, mărginindu-se să spună:

   — Probabil că totuşi este un cuter de marfă nevinovat. Chiar mai adineaori a apărut pe punte un om care scruta cu atenţie oceanul.

   Din nou privi căpitanul prin periscop, după care-l încredinţă din nou fiului său.

   — N-ar fi mai bine să ne retragem periscopul, întreabă acesta. Un om experimentat poate vedea chiar şi oglinda unui periscoape dacă are suficientă experienţă, deşi se- nalţă atât de puţin din apă.

   — Coboară-l repede atunci, decise Farrow.

   George se conformă imediat.

   — Să sperăm că n-am făcut-o prea târziu, remarcă el.

   Farrow ordonă acum din prudenţă, ca Dox-ul să devieze

de la cursul obişnuit cu câteva grade. După o vreme, căpitanul ridică el însuşi sus periscopul pentru a putea privi prin el.

   — Se pare că deocamdată nu ne-au descoperit totuşi, se exprimă el. În afară de omul de pe punte, nu se mai vede nimeni altcineva. Timonierul şi el priveşte constant înainte. Dacă ar avea vreo bănuială, în ce ne priveşte, fireşte c-ar scruta suprafaţa mării, cu mai multă atenţie. Peste-o oră se face întuneric, dar pân-atunci vom şti dacă cuterul se- ndreaptă sau nu, spre port. Dacă face, atunci este un vas obişnuit şi-o să ancorez chiar lângă el Dox-ul nostru.

   În felul ăsta nu va bănui nimeni unde suntem. Ne vom ridica doar atât din apă cât chepengul turnului să iasă puţin afară. Sigur c-ar trebui să înotăm atunci până la ţărm, dar asta nu poate face rău nimănui. Dar vom vedea mai aproape ce şi cum!

   Încet, încet Dox-ul se apropiase din nou de cuter şi cu intermitenţă căpitanul le transmitea celorlalţi, adunaţi în jurul său că nimic bătător la ochi nu se petrecuse.

   Trei sferturi de oră mai târziu căpitanul strigă:

   — Iată, apare în faţa noastră un mic port. Un cuter este deja ancorat acolo, în timp ce pe chei se vântură albi. Este şi-un poliţist printre ei, dacă nu mă înşel. Cuterul se- ndreaptă liniştit înspre port, aşadar ne-am făcut griji degeaba. Aşteptăm lăsarea întunericului şi-apoi ancorăm chiar lângă cuter.

   Dox-ul făcu un mic ocol, apoi veni într-un unghi drept înspre port, până ajunse-n linie cu cuterul. În cele din urmă căpitanul remarcă mulţumit:

   — Aşa, am făcut-o şi pe asta! Depărtarea o apreciez cam la vreo opt sute de metri. Ancorăm la tribordul cuterului. Înainte de-a debarca, vom spiona puţin echipajul pentru a merge la sigur.

   După vreo douăzeci de minute căzu întunericul. Îndată căpitanul dădu ordin să se pună în funcţiune electromotoarele, care începură să zumzăie încet. Dox-ul lunecă încet înainte. În timpul acesta pompele scoteau atâta apă din tancuri cât să permită vasului să se ridice cu chepengul turnului doar cu câţiva centimetri deasupra oglinzi mării.

   George urcă primul scăriţa de fier care ducea la turn pentru a deschide chepengul. Căpitanul era încă de gardă la periscop.

   — S-au aprins câteva luminiţe în faţa noastră. Acum pot recunoaşte perfect cuterul dar pe punte nu se vede nimeni. Echipajul a debarcat cu excepţia câtorva sentinele. Asta-i minunat!

   — Să deschid chepengul? întreabă George din vârful scării uitându-se-n jos.

   — Încă nu, veni răspunsul lui Farrow.

   — Aş vrea să urc imediat pe cuterul de-alături, îi dădu tânărul de ştire tatălui său.

   — Aşteaptă până putem veni şi noi, îi ordonă Farrow. Întâi să ne apropiem mai mult de cuter şi asta mai durează încă câteva minute. Ai răbdare rogu-te George!

   Pentru fiul căpitanului minutele scurse i se păreau o veşnicie, în cele din urmă electromotoarele amuţiră, după ce elicea submarinului se mai învârti de câteva ori la indicaţiile căpitanului, dând puţin vasul înapoi.

   — Acum poţi să deschizi chepengul, dar atenţie George, fii cu băgare de seamă! Dacă avem noroc vom găsi un cablu sau vreun odgon oarecare, de care s-a ancorat cuterul şi-atunci ne vom putea căţăra mai bine pe-acesta.

   — Ca să ne căţărăm pe cuter va fi mai uşor decât să înotăm până la mal, interveni doctorul. Am vrut s-o spun de mai-nainte.

   — Să fie şi-aici în port rechini, se interesă George.

   — Puţin probabil! Dar n-ar fi exclus ca unul din aceştia să fi urmărit cuterul. Animalele astea ştiu că le-ar putea pica şi lor ceva.

   George deschise cu grijă chepengul, dând uşiţa îndărăt. Spionă, cu încordare mai ales cuterul vecin, care era ancorat chiar în coasta lor, bord la bord, aproape. Căpitanul poziţionase atât de măiestrit Dox-ul său încât c-o parte zăcea chiar sub cuter, lângă chilă, în aşa fel încât George din turn încă, putea atinge cu mâna, dacă ar fi vrut, bordul navei vecine. Pe cuterul de-alături totul era