liniştit. Nimic nu se mişca. Probabil că echipajul era pe uscat. Degeaba caută George un odgon de care să se agaţe, nu-i fu dat să-l găsească. Îi dădu prin cap să înoate spre ţărm, când văzu în apă, întâmplător, sclipirea înotătoarelor dorsale ale unui peşte mare şi-atunci îşi aminti ceea ce-i spusese doctorul. Probabil că un rechin flămând urmase cuterul până-n port, în aşteptarea resturilor de hrană, care mai erau aruncate din când în când de pe vas.

   — Ei, ce se întâmplă, îl întreabă Farrow. Nu găseşti nimic de care să te caţeri.

   — Nu, tată şi tocmai am văzut spinarea unui rechin, despicând valurile. Nu putem înota spre ţărm. Dacă laşi Dox-ul s-o ia câţiva metri înainte ne-am putea căţăra pe odgonul cu care este ancorat cuterul.

   Câteva minute căpitanul reflectă la propunerea lui George, după care zise:

   — Nici asta nu ajută prea mult, George. Cuterul nu e legat direct de chei. Sunt vreo cincizeci de metri între vas şi chei.

   — Echipajul s-a deplasat fireşte cu bărcile pe uscat, şopti George.

   — Tot ce-i posibil! Vom merge mai degrabă îndărăt, ne vom ridica la suprafaţă şi vom monta repede o barcă de aluminiu cu care vom ajunge la mal. Kard, poate veni cu noi, pentru a readuce barca pe submarin.

   — Sau chiar mai bine, tată. Putem ieşi din port pentru a debarca într-un loc mai părăsit unde putem ascunde şi barca.

   Căpitanul trebui să admită că ultima variantă era preferabilă. Marinarii Dox-ului nu voiau să se arate oficial pe uscat şi trebuiau s-admită să evite cu orice preţ să fie descoperită prezenţa lor în zonă.

   Căpitanul dădu deci comenzile necesare pentru manevrarea trebuincioasă.

   Dox-ul alunecă uşor înapoi, în largul mării. Tancurile de balast fură golite astfel încât submarinul se ridică uşor până ce ajunse cu totul la suprafaţă. Cam la două sute de metri de port căpitanul său comanda de stop la motoare şi-n toată graba fu montată o barcă de aluminiu.

   Căpitanul, doctorul, Petre şi George se urcară-n barcă. Oricum mai mulţi camarazi n-ar fi putut duce. Ar fi bătut prea mult la ochi.

   Uşor, Petre mână barca cu puternice lovituri de vâslă dea lungul coastei. Căpitanul cârmi ambarcaţiunea sa cam la o depărtare de vreo două sute de metri de-un lampadar portuar, pe partea stângă a portului.

   Curând barca ajunse la mal. Aici erau împrăştiate mai multe bărci, astfel încât barca mică a lui Farrow cu siguranţă n-ar fi bătut la ochi, mai ales că era de culoare închisă şi nu se vedea de departe. Nu se putea recunoaşte aşadar că era vorba de-o barcă uşoară confecţionată din metal.

GEORGE ÎN MARE PERICOL

   — PREA MULTĂ ANIMAŢIE, nu prea pare să domnească în oraşul ăsta, spuse doctorul Bertram, când cei patru camarazi o porniră spre luminiţele din zare. Probabil că-n port nu e mai mult de-un restaurant, cel mult două în care majoritatea marinarilor şi locuitorilor îşi dau ocazional „rendez-vous". Ce-ar fi să intrăm şi noi?

   — Nu imediat! Poate c-ar fi mai bine să vedem de-afară, prin fereastră, ce se întâmplă. Vom găsi noi un om pe care să-l întrebăm despre fostul căpitan Luders, fu de părere căpitanul.

   Comunitatea portuară consta în principal din magazii şi hale mari de mărfuri, prevăzute cu locuinţe mici pentru angajaţi, cu perspectivă spre mare. Oraşul propriu-zis părea să fie situate mult mai în interiorul uscatului.

   Ferestrele locuinţelor erau, câteva dintre ele, întunecate. Pe strada care dădea direct spre cheiul principal nu era ţipenie de om.

   În cele din urmă camarazii au auzit o larmă înăbuşită care se amplifica mereu, pe măsură ce avansau.

   — Ne apropiem de local, spuse doctorul Bertram. Poate că este bine că acel cuter tocmai a intrat în port. În această rumoare generală nu ne vor deosebi pe uni de alţii şi ne vom strecura mai uşor. Prin urmare vom putea să ne facem observaţiile în toată liniştea, fără a ne teme că vom fi chestionaţi, de unde şi încotro mergem.

   Căpitanul Farrow spera că acum, că Dox-ul său nu-i întâlnise în drumul său pe piraţi, va putea petrece câteva zile liniştite pe uscat, la prietenul său Luders.

   — Pe uscat se va fi găsind vreun loc mai retras unde şi ceilalţi camarazi vor putea să-şi mai dezmorţească oasele. Şi apoi ne putem îngriji aici şi pentru viitoarele provizii necesare călătoriei pe mai departe, pe mare. Mai întâi de toate trebuie să ne-ngrijim de fructe proaspete, încheie căpitanul.

   — Ia uite acolo, pare să fie localul de care era vorba,

remarcă George.

   — O clădire interesantă, spuse doctorul.

   Dintr-o clădire joasă, dar destul de lungă, răzbătea lumina din mari ferestre, care erau deschise. Domnea gălăgie. Două uşi avea prevăzute impresionanta

construcţie, iar una ducea nemijlocit spre bar.

   Musafirii păreau să fie într-o dispoziţie excelentă pentru că la scurte intervale de timp, prin larma generală, răzbăteau salve de râs.

   — Aici am putea fără să fim observaţi să ne uităm în linişte pe geam, făcu căpitanul. Se nimereşte bine, vom găsi astfel pe omul nimerit care să ne ofere răspunsul la întrebările noastre.

   Camarazii descriseră un arc de cerc pentru a se apropia de clădire. Farrow privi prin prima fereastră deschisă, tresări bucuros făcu o mişcare de surpriză, fluierând uşor, într-un mod deosebit.

   — Vă rog linişte Senores, strigă din interior o voce baritonală în dialectul spaniol, specific insulelor din zonă. Am auzit tocmai un fluierat, care nu mi-a mai fost dat să-l aud de zece ani. Să fie oare posibil? Trebuie să merg repede pân afară!

   Câteva secunde mai târziu apăru în pragul, uşii, statura înaltă a unui bărbat.

   — Sunt aici, îl strigă căpitanul încetişor.

   În momentul următor silueta înaltă păşi alături de Farrow, scuturându-i mâna cu efuziune căpitanului.

   — Omule! Tu Farrow? Bătrâne prieten! Dar asta e...! Nici nu ştiu ce să mai spun!

   — În sfârşit te-ntâlnesc din nou! izbuti Farrow să îngâne. Cum îţi mai merge, băiete? Mai ai plantaţia aia?

   — Bine-nţeles! Mie-mi merge bine! Aşa s-ar putea spune! Dar hai înăuntru! Avem tocmai o vizită, un