prin plantaţii de tutun, foarte bine întreţinute. În golful cu pricina era ancorată o barcă foarte şic. Motorul era tocmai încercat de Diaz şi unul dintre maşiniştii săi. Mexicanul îi dădu lui George datele tehnice despre motor şi întrucât tânărul, care se pricepea puţin la tehnică, îşi dădu seama că barca asta putea dezvolta o viteză foarte mare.

   Pe mal erau aşezate câteva suluri de odgon foarte rezistente şi nişte cârlige solide, legate de funiile respective cu-n lanţ de vreo doi metri.

   — Mă bucur să vă văd vioi şi-n formă, spuse Diaz, după salutul obişnuit. Urcaţi vă rog domnilor! Vom porni cât de curând!

   — Aveţi deja pregătită momeala? întreabă George.

   — O să facem rost de ea în larg, răspunse Diaz. Vom prinde mai întâi nişte rechini mai mici cu a căror carne vom „împodobi" cârligele cele mari.

   George citise şi el peripeţiile unui căpitan englez care tocmai în acest fel reuşise să prindă rechini uriaşi.

   Chiar dacă barca cu motor părea o ambarcaţiune cam mică pentru o pradă atât de mare şi puternică, cum erau aceşti monştri marini ai mărilor, rechinii, sigur se mai linişti întrucât văzu carabinele care zăceau pe fundul bărcii. Recunoscu pe dată că erau prevăzute cu gloanţe explozive.

   Înainte ca unul dintre aceşti rechini prinşi în cange să se năpustească asupra bărci, câteva gloanţe din acestea bine plasate i-ar fi făcut definitiv de petrecanie.

   Marinarii mexicani târâră-n barcă sulurile de frânghii unse cu catran şi prevăzute cu căngi. Abia apoi, c-o smucitură, barca se desprinse de mal.

   Motorul începu să lucreze şi trase barca înapoi mai întâi, pentru ca apoi Diaz să facă un ocol scurt şi c-o viteză din ce în ce mai mare, mica ambarcaţiune ţâşni în larg.

   George stătea la prora, lângă Petre şi privea înainte cu multă atenţie. O oră întreagă dură astfel, această cursă. George descoperi primul un punctuleţ pe-ntinsul apelor şi i-l arată lui Petre. Amândoi se uitară încordaţi înainte, sprijinindu-se puţin de bordura bărci.

   Când au auzit imediat după aceea zgomot suspect îndărătul lor, era deja prea târziu. Câteva lovituri puternice sau abătut asupra lor făcându-i să cadă jos, pe fundul bărci.

   George trebui, după ce-şi reveni puţin, să se concentreze cu atenţie ca să-şi dea seama unde se află. Aşa îi reveni memoria şi-şi reaminti c-a plecat la vânătoare de rechini cu prietenul, căpitanul mexican Diaz. De-abia când vru să se ridice îşi dădu seama că era legat. Puţin dup-aceea se auzi şi glasul căpitanului.

   — Ei, la asta nu te-ai fi aşteptat, Domnule Farrow! Eu mi- am jucat întotdeauna foarte bine rolul meu, aici pe insulă. Aşa am făcut şi-n ultima noapte! Nimeni nu bănuieşte că eu sunt Manuel Barbuda, fratele lui Juan Barbuda. Îţi poţi deci închipui că te-am invitat pe barca mea doar pentru a te pedepsi pentru că ai jucat rolul principal în moartea fratelui meu şi la aruncarea în aer a vasului său. Aruncaţi-l peste bord, băieţi! Individul ăsta, marele, vine abia pe urmă!

   Lui George aproape că-i veni rău mai ales când îl văzu pe Petre cum zăcea fără cunoştinţă, ceva mai încolo. Fu ridicat pe sus şi dus la pupa, acolo unde se afla deja Barbuda.

   — Leagă-l cu frânghia! porunci piratul.

   Unul dintre cele mai trainice odgoane se-ncolăci în jurul trupului tânărului, după care cei doi mexicani îl ridicară peste bord.

   — Te-ai întrebat mai înainte, de ce n-am luat nici o momeală pentru rechini, râse Diaz Barbuda. Abia acum înţelegi de ce! Tu însuţi vei fi momeala! Aruncaţi-l peste bord! În momentul următor trupul lui George plescăi în apă.

   Se scufundă vreo doi metri în adâncime, după care reveni la suprafaţă. Aşadar Barbuda se gândise la o pedeapsă grozavă! George crezu că i-a sunat sorocul, de-a fi înhăţat de-un rechin uriaş. Ca să se gândească la ajutor străin sau să se elibereze singur nici nu putea fi vorba. Petre se găsea în aceeaşi situaţie, aşteptându-şi aceeaşi soartă.

   Degeaba se mişca tânărul încoace şi-n colo, încercând să-şi slăbească legăturile.

   După vreo zece minute, Barbuda îi strigă de sus:

   — Iată că vine rechinul cel mare, pe care voiam să-l prind astăzi.

   În George începu să crească o mânie pe care nu şi-ar fi putut-o descrie în cuvinte. Teamă nu simţea. Dacă i-e sortit să piară aici în acest mod groaznic atunci n-avea cum să-şi schimbe destinul. Numai de tatăl său îi părea rău. Ar fi vrut să-l scutească de durerea asta.

   Încăodată încearcă, punându-şi toate forţele să-şi

slăbească legăturile. Era însă zadarnic.

   Barbuda găsea o plăcere diabolică să-i comunice lui George din când în când cât de aproape era rechinul de barca lor. Într-adevăr tânărul, care-şi mişca într-o parte şi alta capul, zări înotătoarele dorsale ale rechinului, care venea spre el.

   Rechinul îl observase deja, dar mai întâi ţâşni ca o săgeată foarte aproape de bordura bărcii şi de-a lungul ei.

   Ochii lui George se căscau mari de uimire.

   În spatele lui Barbuda, care stătea rezemat de balustrada bărci, crescu cu iuţeala fulgerului o siluetă uriaşă - făptura lui Petre uriaşul.

   Timonierul îl prinse pe mexican de pulpana hainei şi-l azvârli c-o opintire peste bord. Şi reuşi să-l azvârle departe de barcă. Diaz - Barbuda scoase un strigăt de groază. Era însă prea târziu, ca o săgeată triunghiul înotătoarelor dorsale ale rechinului ţâşni spre el, iar apa în jurul acestuia se-nroşi imediat în roşu.

   Petre, care lăsase motorul să meargă liniştit mai departe, se apleacă, luă carabina-n mână, ţinti scurt şi apăsă pe trăgaci. Imediat începu ca apa din jurul rechinului să fiarbă. Aşa se ridică ca un gheizer, ca o coloană în sus. Rechinul încetase să mai sufere, întrucât Petre nimerise bine.

   De-abia apoi, îl trase uriaşul pe George lângă barcă, după care pescui „legătura" din apă. Câteva secunde mai târziu căzură jos şi legăturile lui George.

   — Eşti rănit? fură primele cuvinte îngrijorate ale lui Petre.

   — Nu, putut să spună George, strângându-i mâinile emoţionat prietenului său. Cum ai reuşit să faci minunea asta? Cum de te-ai eliberat?

   — Lovitura m-a ameţit numai, domnule George.