să vă expuneţi pe dumneavoastră şi echipajul unui mare pericol şi totul de dragul meu, ceea ce nu voi accepta. De aceea oriunde mă veţi debarca pe uscat va fi bine! O să răzbat eu cumva mai departe. Voi găsi o posibilitate să-l încunoştinţez pe tatăl meu, pe unde mă aţin şi cum trăiesc. Poate că-şi va vinde chiar plantaţia şi va veni la mine. În America de Sud, de exemplu, nimeni nu-mi va putea face nici un rău şi nici n- am să fiu descoperit de autorităţile din Australia.

   — Dar nici nu încape discuţie, tinere! strigă râzând căpitanul. Onoarea ţi-e în joc şi trebuie reparată, tocmai în faţa acelora care au încercat să-i dăuneze. Pe de altă parte, ne-ai făcut pe toţi curioşi cu povestea aceea cu craterul. Dacă ne vei putea conduce într-un golf ascuns, nu mai este nici un pericol pentru noi. Deci cunoşti un astfel de loc pentru adăpostirea vasului nostru?

   — Chiar în apropierea plantaţiei tatălui meu se găseşte un golf ascuns şi bine adăpostit, care se-ntinde mult în interiorul uscatului stâncos. Până-n vârful muntelui Mont Pelee nu-i prea departe de-acolo.

   — Peste cinci ore vom ajunge la insula Martinica, stabili căpitanul, durata călătoriei. Până atunci poate că-ţi vei reveni măcar atât în puteri, Louis, să ne conduci până acolo. Până la răsăritul soarelui mai sunt încă două ore. Vom putea ajunge încă azi la gura vulcanului. Dacă luăm câteva frânghii solide, ne vom putea asigura atunci când ne vom lăsa în adânc. Urcuşul e posibil, chiar şi pe-ntuneric, pe muntele cu pricina?

   — Se poate, pentru că cunosc drumul foarte bine. Să sperăm că nu vom da de poliţişti în apropiere, care să-mi pândească intrarea pe proprietatea tatălui meu. E de presupus că-n primul rând la el m-aş putea refugia.

   Căpitanul Farrow recunoscu justeţea obiecţiilor tânărului negru şi de aceea spuse:

   — La lumina zilei ne vom feri s-apărem. Pe timpul nopţii probabil că poliţiştii vor aprinde un foc de lagăr, pe care o să-l descoperim din vreme. O să ne descurcăm la faţa locului, văzând şi făcând!

   Negrul îşi exprimă încă o dată mulţumirea că Farrow împreună cu echipajul său îşi menţin intenţia de a-l însoţi în interiorul craterului. Circulau de fapt mai multe zvonuri necurate dar el unul nu era superstiţios şi nu se temea de ele.

   — Aceste zvonuri au un anumit temei, cu proiecţie în trecut, dacă poţi să mă-nţelegi ce vreau să spun Louis, continuă doctorul Bertram gânditor. Unora le convine să lase asemenea impresie chiar aşa-ziselor fantome!

   — Se mai spune că-n adâncul craterului au dispărut oameni, continuă Louis. Au fost observate flăcări pe munte. Eu n-am fost martor la aşa ceva, poate şi pentru că mă culcam foarte devreme. Doar pentru a prinde fluturi de noapte mai hoinăresc uneori până-n zori. În acest caz sunt mult prea preocupat pentru a mai da atenţie celor ce se petrec pe craterul cu pricina.

  — Pot fi doar simple zvonuri, spuse Farrow. Dar oricum au fost explicaţii de orice fel cu privire la cauza acestor fenomene?

  La răspunsul evaziv al tânărului, căpitanul îl întrebă unde e amplasat golful de care spunea, întrucât dorea să dea ordine pentru a schimba cursul de navigaţie al submarinului.

  — La marginea dinspre est a insulei se află şi golful, răspunse tânărul negru. Poate că vreo şase kilometri în adâncime în raport cu Saint-Pierre.

  — Asta e-n favoarea noastră pentru că nu mai suntem nevoiţi să înconjurăm insula, putem să ne îndreptăm direct spre golf.

  Dorindu-i grabnică însănătoşire, căpitanul îşi luă rămas bun de la Louis, părăsind împreună cu camarazii infirmeria, lăsându-l pe bolnav în grija doctorului Bertram.

  Pe culoar, George îl întâlni pe tatăl său, mărturisindu-i bucuria ce i-o pricinuia plănuita expediţie pe insulă şi craterul vulcanului stins de pe aceasta. Fu de părere că-n privinţa zvonurilor despre stafii, ceva bun tot rămăsese.

  — Deci tu-l crezi pe tânărul negru, în privinţa statuetei găsite? concluzionă George.

  — Pe deplin, răspunse căpitanul. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că statueta a putu ajunge în interiorul craterului, tot dusă de oameni. Poate că doctorul nostru are dreptate când afirmă că e vorba de reminiscenţa unui cult al negrilor, cultul Voodoo. Se ştie că şi-n Tahiti negrii au păstrat tradiţia acestui cult pe care l-au adus din Africa de pe vremea când aveau statutul de sclavi.

  — Eu sunt convins că vom da de lucruri misterioase, fu de părere George imediat. Poate că tocmai în interiorul craterului să mai locuiască urmaşi ai acelor negri care au fost aduşi din Africa ca sclavi.

   — Asta ar fi cam prea mult, George, surâse căpitanul. Eu cred mai degrabă că şi alţi locuitori ai insulei au găsit în crater obiecte de valoare pe care să le-ncerce mai târziu să le valorifice. Că treaba asta se putea face cel mai bine noaptea şi că nimeni nu era interesat să fie deranjat în toiul ocupaţiei, se-nţelege de la sine.

   — Dacă-i aşa cum spui tu, tată, ar putea ca să se găsească şi albi, observă cu judiciozitate George.

   Căpitanul aprobă ideea fiului său. Cu viteză sporită Dox- ul luă direcţia spre insula Martinica. George dispăru în cabina sa pentru a mai prinde câteva ore de somn. Voia ca la debarcare să fie proaspăt şi gata de acţiune. Curând şi adormi şi cu acest prilej visă însă sumedenie de primejdii care-l pândeau în interiorul craterului. Când Petre îl trezi a doua zi dimineaţă, tânărul era scăldat în sudoare, aşa cum se-ntâmplă cu majoritatea oamenilor chinuiţi de coşmare.

   George sări drept în sus din hamacul său, se spălă cu grijă şi se îmbrăcă. Când intră în sala de mese, căpitanul, primul ofiţer Rindow şi doctorul Bertram îşi luau deja cafeaua de dimineaţă.

   — Arăţi cam obosit astăzi, remarcă căpitanul. N-ai dormit bine?

   — Am avut coşmare, dar acum mă simt bine, răspunse George. Louis şi-a revenit cât de cât?

   — Este deja-n sala de mese a echipajului şi i-a uimit pe toţi cu apetitul său, râse doctorul. Negrii pot mânca enorm la