fără dificultăţi. Merse de-a îndărătelea până la ţărm, astfel încât camarazii să poată debarca fără să fie nevoiţi de-a folosi barca de aluminiu. Chiar dacă pereţii malului erau abrupţi, nu până într-atâta, totuşi, încât să nu poată pune piciorul şi să nu reuşească să se caţere deasupra. Peste tot erau crăpături în stânci care puteau servi unui asemenea scop.

   În afară de tânărul negru, doar George şi Petre, alături de doctorul Bertram şi de căpitan aveau de gând să debarce.

   Petre luase cu sine o funie din cânepă de Manila foarte trainică şi lungă, deşi parcă destul de subţire, pe care şi-o aruncase neglijent pe umăr ca unul dintre alpiniştii versaţi

care tocmai vrea să întreprindă o ascensiune.

   La carabine renunţase. Dacă era să ajungă la o încăierare, sau erau nevoiţi să se apere, pistoalele ar fi fost suficiente, după părerea căpitanului.

   Împotriva poliţiei locale, nu aveau oricum de gând să pornească, rămânea doar posibilitatea să se ascundă cât mai bine pentru a nu fi descoperiţi. Louis arătă spre o cărare, care pornea chiar de la liziera muntelui.

   — Pe aici trebuie să ne începem urcuşul, monsieur căpitan, spuse el. Drumul se lărgeşte sus şi duce mai departe.

   — Rămâne pe tot parcursul la fel de abrupt? vru să ştie Farrow.

   Negrul scutură din cap.

   După ce primii metri fură parcurşi, Louis întrebă dacă putea s-o ia înainte, întrucât cunoştea drumul şi pe întuneric, în timp ce George, care mergea acum în frunte, trebuia să-şi găsească calea tot timpul prin pipăit.

   — N-am nimic împotrivă, dar fi atent să nu dai peste vreun poliţist. Poate că totuşi ar fi mai bine să vii imediat după George. În felul acesta poţi să-i spui ori de câte ori apare un impediment în cale şi în acelaşi timp să fii protejat. Înainte deci! Vrem să fim la marginea craterului când va răsări soarele!

   George se afla mereu în fruntea micului grup care urmărea cărarea abruptă. Drumul nu era lipsit de pericole, din cauza brumei de dimineaţă care umezise bine cărăruia făcând-o alunecoasă şi pe alocuri mocirloasă. George era însă tânăr şi sprinten. Aşa că nu era de mirare că doar Louis îl putut seconda de aproape, pe când ceilalţi rămăseseră puţin în urmă.

   Când ajunse sus, George se opri, apoi îşi scoase ocheanul şi examină cu atenţie cărăruia şerpuitoare care ducea până la marginea cazanului de deasupra. Acolo se afla aşadar craterul vulcanului stins, lucru confirmat şi de Louis care venise imediat în urma lui.

   Deşi Louis învăţase mult de la oamenii albi şi primise o educaţie superioară multor tineri de condiţia sa, rămăsese totuşi fiul tatălui său şi nu-şi putea reprima, în ciuda voinţei sale, angoasele relative la duhurile şi fantomele care puteau popula munţii aceştia.

  George parcurse perimetrul craterului masiv cu ajutorul ocheanului său. Deodată văzu din nou, preţ de-o secundă, scăpărarea unei luminiţe. Lumina pâlpâia deasupra craterului, dar către marginea acestuia. Chiar şi tânărul negru o putu vedea cu ochii liberi şi şopti cu înfrigurare:

  —  Acolo trebuie să fie oameni, Monsieur George. Problema e dacă sunt poliţişti!

  — O să-i întâlnim sus şi-o să ştim exact cu ce fel de oameni avem de-a face, răspunse George calm. Cred mai degrabă că sunt negri care caută ceva în crater şi se feresc s-o facă la lumina zilei.

  Căpitanul Farrow, doctorul şi Petre ajunseseră între timp lângă cei doi. George se-ntoarse spre tatăl său, întrebându- l:

  — Ce-ar putea să fie lumina aceea de deasupra craterului? Am văzut-o adineaori, foarte clar.

  Căpitanul nu putu să-i dea fiului său nici un răspuns la această întrebare, fireşte, ci recomandă să-şi reia împreună ascensiunea, dar cu multă prudenţă.

  Cărăruia care ducea în sus era mai largă decât presupuseseră şi nu foarte stâncoasă. Petre, care se apropiase de protejatul său George, scruta împreună cu acesta în permanenţă culmea, întrucât după fiecare bloc de stâncă putea să apară brusc un duşman.

  Câteodată tânărul tresărea brusc, crezând că tocmai a apărut o umbră duşmănoasă, dar nu erau decât proiecţii nocturne ale stâncilor înalte, cauzate de lumina lunii atotstăpânitoare. Domnea o tăcere de moarte sus pe creste. La început întâlniseră în drum tufişuri pitice, arbuşti sau iarbă, dar curând şi această vegetaţie rămăsese în urmă. De jur împrejur numai stânci răzleţe şi goale, siluete impozante de piatră care la lumina lunii făceau o impresie mai degrabă sinistră asupra camarazilor.

  Câteodată George îndrepta ocheanul său spre marginea craterului, dar luminiţa de adineaori nu mai reapăruse. Poate că omul care-şi luminase drumul cu lampa sa de buzunar dispăruse de cealaltă parte a craterului sau se

coborâse în acesta.

   Când George mai făcu o mică pauză pentru a-şi trage sufletul, îi şopti tatălui său:

   — Nu cred că e vorba de un poliţist, omul care-şi face de lucru acolo sus. Poate că-n interiorul craterului să fie încă rămase din timpuri mai vechi, vestigiile unui templu la care din când în când fac pelerinaje credincioşi. Sau poate că se mai serbează şi astăzi vechile ceremonii?

   — Întrebi cam multe pentru a-ţi putea da un singur răspuns, tinere. Totul e posibil. Dacă asemenea ceremonii se mai practică şi astăzi, atunci cu siguranţă e vorba de ceremonii ale unor culte interzise prin lege. Fără vreun motiv întemeiat nici chiar membrii unei secte nu şi-ar da osteneala să viziteze craterul în toiul nopţii.

   — Statueta cu şarpele de aur găsită de Louis, tată, arată destul de clar că asemenea ceremonii de cult s-au practicat în trecut şi poate încă se mai practică. Trebuie să fie vorba de un cult secret! Ce cult trebuie să fie acesta, încât nici un locuitor din Saint-Pierre să nu ştie nimic?

   — Cred că printre populaţia neagră din Martinica s-ar fi răspândit deja zvonuri dacă în craterul vulcanului s-ar fi sărbătorit într-adevăr vreun cult secret, fu de părere doctorul Bertram. Cine ştie cine mai are astăzi interes cu privire la vulcanul stins. Sunt multe motive pentru care un om ar putea scotoci noaptea în craterul unui vulcan!

   — Chiar şi noi vrem să urcăm până-n vârf, acolo sus, după care