să coborâm în adâncul vulcanului, spuse căpitanul râzând. Şi doar despre noi, nimeni n-ar spune că avem de gând să sărbătorim vreun cult, acolo în interior. Nu vrem nici măcar să-nhăţăm vreun hoţ, ci doar să vedem ce caută alţi oameni acolo. De ce n-ar vrea, mă rog un alt om, care locuieşte pe insulă, să se convingă de tainele care există în crater? Poate c-a auzi de aşa ceva şi-acum întreprinde cercetări pe cont propriu.

   — Eu unul spun drept c-aş rămâne foarte dezamăgit dacă un alt om ne-ar lua-o înainte, spuse George oarecum neliniştit. Mai bine să ne grăbim!

   — Opreşte-te! Opreşte-te, George! Nu da totul peste cap! spuse căpitanul, căutând să tempereze elanul fiului său. Nu- ţi foloseşte la nimic dacă ne grăbim acum, atâta timp cât posibilul „concurent" a şi coborât în interior. Va trebuie să stabilim un plan de acţiune şi-n general să fim foarte prudenţi.

   George îşi dădu seama că tatăl său avea mare dreptate. Oricât s-ar fi grăbit, era mai bine să chibzuiască mai întâi. Din nou i se părură că umbele stâncilor ar fi nişte fantome groteşti ai unor oameni, gata să sară la atac. În cele din urmă, ajunseră pe stânca goală.

   Nu mai existau blocuri de stâncă în dosul cărora cineva sar fi putut ascunde. Gura craterului nu mai era departe, doar o sută cincizeci de metri după aprecierea lui George.

   Drumul deveni din nou abrupt şi cărăruia foarte netedă şi alunecoasă, astfel încât camarazii numai cu foarte mare greutate puteau să înainteze.

   După ce-ar fi ajuns la marginea craterului ar fi putut privi în interiorul lui şi-atunci ar fi putut şti mai mult, de aceea cu ultimul dram de energie năzuiră înainte.

   George ajunse primul la marginea craterului. Aproape că s-a dat o întrecere între el şi Petre, care dintre ei doi va fi primul la marginea craterului. Oricât de îndemânatic era Petre, tinereţea impetuoasă a lui George învinse. Plin de curiozitate nesăţioasă fiul căpitanului Farrow privi în interior. Spre marea lui dezamăgire nu putut recunoaşte nimic. O parte a conului de intrare era luminată de lună, dar numai vreo cincisprezece metri în adâncime, întrucât luna nu mai era chiar atât de sus pe cer. Partea luminată a craterului stătea chiar înaintea tânărului şi tot ce putu vedea erau stâncile enorme, cu creste încovoiate mari şi mici care se iţeau de pretutindeni. Se putea face coborâşul chiar şi fără ajutorul frânghiei. Poate că de partea neluminată accesul era de asemenea posibil, întrucât aici dispăruse omul care luminase cu lampa sa de buzunar, în adâncime.

   Între timp, camarazii şi tânărul negru Louis ajunseră şi ei la marginea craterului şi se aşezară astfel încât să poată privi prin conul întunecat care se deschidea în faţa lor.

   — Nu prea e mult de văzut aici, şopti doctorul. Am sperat să găsim vreun semn că aici s-ar afla resturile sau ruinele unui templu.

   — Poate că există, totuşi, dar mult mai în adâncime. Deci, ce facem domnule căpitan, coborâm sau nu? Omul cu lanterna lui nu s-a speriat nici el de întunericul din interior.

   — Omul cu lampa lui de buzunar cunoaşte cel puţin drumul, contraatacă căpitanul. Se poate vedea pe peretele din faţa noastră că pe aici se poate coborî destul de bine. Stâncile sunt masive şi prezintă adâncituri şi ieşituri de care te poţi agăţa la nevoie. Cu toate astea, sfatul meu e să mai aşteptăm, poate-l vedem pe omul care-a coborât înaintea noastră pe undeva.

   — Să aprindem deodată cu toţii lămpile noastre de buzunar, proiectând şuvoiul de lumină pe peretele opus. În felul ăsta vom vedea foarte bine peretele de acolo.

   — Nu e bine deloc, îl contrazise căpitanul. Ne-ar aduce într-un pericol foarte mare, în caz că omul care a coborât ar crede că suntem duşmanii lui şi că i-am luat urma. Dacă e vorba să coborâm, atunci s-o facem pe întuneric! Deşi cred că tot mai bine ar fi s-aşteptăm răsăritul soarelui, care nu poate fi departe.

   —  Lasă-mă cel puţin pe mine, tată, să fac o încercare, îl rugă George. Petre mă va putea ţine de frânghie şi să mă tragă imediat afară în caz de pericol. După părerea mea, puţin mai jos este o porţiune pe care se poate coborî foarte uşor.

   Farrow mai şovăia încă, dar fiul său veni cu argumentul că pe întuneric ar putea observa ceva ce n-ar putea-o face odată cu venirea zorilor.

   — Luna a dispărut de tot, constată George. Acum n-aş putea fi deloc văzut de jos, dacă Petre mă va lăsa binişor cu frânghia în adâncime.

   — Într-o jumătate de oră se face ziuă, George. Ştii prea bine că de regulă îţi îndeplinesc orice cerere, dar acum consider c-ar fi mai bine să mai aştepţi puţin.

   Cu toate acestea căpitanul Farrow se-nvoi până la urmă, după ce constată că George nu contenea cu rugăminţile. Îşi dădu consimţământul cu inima strânsă, avertizându-l încă o dată să nu facă ceva necugetat.

   George îşi petrecu capătul frânghiei în jurul braţelor. Petre o înnodă bine şi tânărul ştia că un nod pe care-l făcea

Petre nu se va desface şi nu va ceda niciodată.

  De îndată ce fu deasupra marginii craterului, pipăi cu grijă peretele interior al acestuia, atât cât putea ajunge cu braţele. Aşa cum sperase, găsi suficiente ieşinduri şi proeminenţe care-i permiteau o coborâre securizată. Pipăi apoi cu picioarele ţinându-se de marginea craterului, până ce găsi un sprijin solid pentru ele. Căuta să facă cât mai puţin zgomot cu putinţă. Totuşi, uneori în ciuda precauţiilor, câte o pietricică se mai desprindea, căzând în adâncuri, lovindu-se de pereţi sau ricoşând din stâncă. De fiecare dată tânărul îşi oprea coborâşul pândind o mişcare de răspuns, până a de hotărî să-şi reia mersul. Dar o tăcere misterioasă domnea în interiorul craterului. Cu cât se cobora mai adânc cu atât era mai curios şi curând uită toate sfaturile bune ale tatălui său. Pentru el nu mai conta decât descinderea în interior!

  Cu dinţii încleştaţi, tânărul îşi continua coborâtul, dar mai păstra o doză de