la intervale mici pentru a nu-l apuca vreun acces de tuse. Din când în când privea în jos. Deodată îi deveni clar ce însemna acest lucru. Dedesubtul puţului a fost aprins un foc. Puţul, prin care tocmai se coborâse arătă într-adevăr de parcă ar fi fost un horn uriaş: fumul şi căldura ieşeau pe deasupra. Flăcările îşi slăbiseră pe moment intensitatea, apoi izbucniră c-o nouă forţă, explozia de lumină şi căldură, de îndată ce fuseseră realimentate.

   O dâră de fum se ridică drept în sus. George îşi închise ochii şi-şi ţinu respiraţia.

   Când redeschise ochii coloana de fum se dispersase, în locul acesteia limbile ascuţite ale flăcărilor începură să-şi aibă efectul lor.

   — Massers acum trebuie să moară, răsună deodată de jos vocea unui individ necunoscut, care după modul de adresare, nu putea fi decât vocea unui negru.

   — Când Masser ajunge în foc, şarpe de bucură.

   Aşadar pericolul în care se aflau camarazii trebuia să fi atins punctul culminant. George îşi muşcă buzele şi începu din nou să coboare. Hotărî ca ultimii metri să-i parcurgă jumătate în virtutea inerţiei, chiar de-ar fi fost să cadă în mijlocul flăcărilor.

  Înainte ca negrii înspăimântaţi să-şi dea seama ce se petrece, el voia să-i elibereze pe prizonieri printr-o acţiune hotărâtă.

  Lui George îi deveni treptat clar din ce motiv negrii nu postaseră nici o santinelă în gang. Ştiau că fumul va pătrunde-n gang şi va înăbuşi treptat orice suflare de viaţă şi pe deasupra nu bănuiau că cineva se va putea coborî prin horn sau coşul ăsta natural până jos la ei.

  Tânărul ajunsese cam la patru metri deasupra focului când piciorul său, cu care-şi testa mereu calea, nu mai găsi nici un punct de sprijin. Să se fi suit unul dintre negri sus în puţ şi să fi tăiat şi netezit proeminenţele naturale, care-i serviseră până acum de trepte? Asta ar fi putu fi ultima capcană a acestor negri diabolici.

  George nu vedea altă alternativă decât să sară în mijlocul negrilor, chiar dacă ar fi fost să cadă pentru început în flăcări. Din nou fu aruncat combustibil în flăcările ce stau să pălească. În curând va reizbucni o pălălaie şi mai mare.

  Acest răgaz însă trebuia exploatat la maximum. Se împinse cu mâinile de la perete şi sări în jos cu picioarele puţin desfăcute. Nori de fum îl înconjurară imediat, dar nu le dădu atenţie. Pentru a-i speria pe negri scoase un ţipăt sălbatic cât mai fioros cu putinţă. În acel moment nu se putut opri să nu se gândească la prietenul negru al celor doi aventurieri Robert Bertram şi Marian Farrow, acel om minunat numit Pongo, care-şi punea duşmanii din junglă pe fugă numai scoţând ţipătul acela fioros.

  Ţipătul fu amplificat în văgăuna asta subterană în aşa mod încât la rândul lor negri se puseră să urle de surprindere şi groază.

  George căzuse în mijlocul vreascurilor aprinse din care tocmai izbucnise o flacără în sus. Ţipând din nou, George sări undeva lateral de foc. Avusese noroc c-a căzut în picioare. Putu în felul acesta să-şi ducă ambele mâini la pistoalele pe care le avea la cingătoare, reuşind să scape fără arsuri din foc.

  Faptul că pantofii şi ciorapii săi au suferit totuşi anumite stricăciuni, asta nu băgă de seamă George în primul moment. Chiar dacă ar fi băgat de seamă n-ar fi acordat importanţă acestui lucru.

  George căzuse într-o peşteră de formă circulară, creată de natură printr-o catastrofă oarecare în inima muntelui. În mijlocul acestei grote ardea un al doilea foc şi lângă acesta se găseau câteva siluete culcate, în care George îi recunoscu pe camarazii săi. Aceştia, la apariţia intempestivă a tânărului, în mijlocul focului, îşi ridicară uimiţi capetele, uitându-se la el ca la o apariţie de pe altă lume. De pistoale nu mai apucă George să facă uz, întrucât negrii dispăruseră ca prin farmec.

  Aceştia în clipele care urmară apariţiei tânărului în mijlocul focului, se precipitară spre ieşire şi-o luaseră la sănătoasa.

  George nu mai pregetă nici o clipă. Se grăbi înspre tovarăşii săi şi le tăie repede legăturile. Pentru început îl eliberă pe tatăl său, care-i dădu la rându-i o mână de ajutor pentru eliberarea celorlalţi. Căpitanul îi şi spuse pe când lucra la legăturile fiului său:

  — George, nici că se putea să fi sosit la un moment mai potrivit. Negrii erau tocmai pe cale de a ne arunca în mijlocul flăcărilor. Pot să recunosc că eu însumi m-am speriat când a răsunat primul tău strigăt reverberat de pereţii peşterii. Când după al doilea strigăt ai căzut în jar, curajul negrilor, cât a mai rămas, s-a dus pe apa sâmbetei. Au dispărut cu toţii în gangul pe unde ne-au târât până aici. Trebuie să ieşim repede de aici, până nu se dezmeticesc negrii din nou. Sunt în posesia armelor noastre şi am impresia că ştiu cum să le mânuiască.

  — Dar mai aveţi încă cuţitele voastre de buzunar, după cum constat, spuse George. Eu am două pistoale, ia tu unul, tată!

  Se uită repede-n jurul său, după care continuă:

  — Pare să fie cu adevărat vorba de un templu vechi, folosit de către negri pentru practicarea cultului lor. Uite aici pe perete este întruchipat şi un şarpe!

  Lângă nişa în care ardea focul, George văzu doi şerpi supradimensionaţi din metal strălucitor. Merse de îndată într-acolo şi întrebă:

   — Să fie oare făcuţi din aur pur? Atunci trebuie să aibă o valoare deosebită, întrucât peste valoarea aurului în sine se suprapune măiestria lucrării şi vechimea.

   — Nu prea avem timp să ne batem capul cu asta, strigă căpitanul Farrow. Înainte! Trebuie să-ncercăm să ieşim din interiorul muntelui ăstuia. Negrii ne-au atacat din spate, în timp ce stăteam aplecaţi peste marginea craterului. Nu te- am mai putut avertiza dragă George, întrucât totul se petrecu foarte repede. Să ne grăbim, băiatule, mai târziu vom putea sta-n linişte de vorbă, despre ce-am văzut sau auzit. Uite, aici în stânga este gangul. Ia-o înainte! Eu voi veni chiar în urma ta. Oricum, noi suntem singurii care posedăm arme de foc.

   —