— Avem arme destule pe Dox-ul nostru. Nu e cazul că ne batem capul cu ele.

   — Mi-ar plăcea însă să cunosc mai îndeaproape templul ăsta străvechi, răspunse fiul căpitanului Farrow. Am putea lua la de la bord câteva grenade cu gaze şi să-i expediem în patria visurilor pentru douăzeci şi patru de ore pe toţii negrii ăştia.

   — Deocamdată să ieşim afară! îl grăbi căpitanul. Ceea ce vom face mai departe vom vedea după aceea.

   George scăpără lumina lămpii sale de buzunar. Trebuia din fericire s-o ascundă, întrucât negrii ştiau prea bine că un străin nimerise în templul lor.

   Dacă-n primele clipe ale spaimei şi-or fi închipuind că au de-a face cu-n demon sau spirit care-a apărut brusc în faţa lor, după o matură chibzuinţă îşi vor da seama că au în faţa lor doar un om.

   Gangul pe care apucase acum George în fruntea camarazilor era foarte asemănător cu gangul pe care îl folosise nu demult chiar el. Drumul ducea mereu înainte şi făcea destule cotituri, ceea ce reclama mereu atenţie.

   Dar negrii înspăimântaţi părură să fi părăsit deja gangul.

   Fără a fi primejduiţi în vreun fel, camarazii urcară necontenit şi nu dură mult până ce apăru-n faţa lor o geană de lumină. Era chiar lumina zilei şi-n cele din urmă se treziră cu toţii pe o mică platformă stâncoasă, la vreo şaizeci de metri sub buza vulcanului.

   — Am ajuns din nou într-o zonă acoperită de stânci, spuse doctorul. Da, da, cam pe aici s-ar afla şi intrarea în templul subpământean. Dar unde să se fi retras „prietenii noştri negri". N-aş vrea cu nici un preţ să-mi las armele în mâinile lor, după ce m-am obişnuit cu ele.

   — Poate că negrii s-au postat după stânci, pe undeva, spuse căpitanul. Nu cred că are rost să ne mai pierdem vremea căutându-i. Propun mai degrabă să ne întoarcem pe submarin pentru a ne înzestra cu arme noi. Apoi, dacă mai avem chef, putem să ne mai întoarcem aici, dar numai în noaptea următoare! Poate vom avea şansa de a-i surprinde pe membrii sectei în templul lor.

   — Am o propunere, spuse George imediat. În timp ce voi vă întoarceţi pe vas, eu rămân cu armele mele aici şi după ce mă voi ascunde bine voi putea supraveghea intrarea-n templul subteran. Diseară, când vă veţi întoarce, vă voi putea spune, cu precizie dacă negrii s-au retras în bârlogul lor. Petre îmi va putea aduce de mâncare şi de băut de pe submarin, până atunci voi putea să mai rabd. După aceea poate să rămână cu mine până la căderea întunericului.

   — Cred că-i prea periculos, tinere! răspunse imediat căpitanul. Ideea în sine nu-i rea, mai ales că negrii de aici sunt meşteri în a se strecura neobservaţi. Fără veste ne-am trezit cu ei în spatele nostru. A fost apoi prea târziu să ne mai apărăm. Ţi se poate întâmpla şi ţie, George, dacă nu bagi bine de seamă.

   — N-o să mă surprindă ei prea uşor, tată! strigă George încrezător. Voi aţi fost distraşi de coborârea mea în crater şi pe urmă era încă noapte, vizibilitatea era redusă. Eu sunt prevenit de acuma, ceea ce este o mare deosebire. Uite blocul acela de stâncă este ca făcut pentru ascunzătoarea mea. Dacă mă strecor în văgăuna aceea din interior, am o acoperire minunată. De deasupra nu mă pândeşte nici un pericol, iar intrarea în peşteră care duce la templul subteran o am tot timpul în observaţie!

   George îşi puse repede ideea în practică. Se târî în scobitura de la baza stâncii şi chiar căpitanul n-avu încotro şi trebui să admită că, din spate, George nu avea cum fi luat prin surprindere.

   — Ei, din partea mea rămâi aici, admise Farrow până la urmă. Petre se va întoarce cât mai repede. Fii însă foarte prevăzător şi nu face nimic pe cont propriu, dacă negrii se întorc. Înainte de toate, nu-i urmări! Şi mai ales în gang! Aşteaptă până ne întoarcem cu grenadele cu gaze. O să-i dau lui Petre două şi pentru tine. Să sperăm că nu te-a văzut nici un negru când te-ai strecurat în scobitura din stâncă.

   Cu asta camarazii se-ndepărtară, luând-o spre submarin.

ÎNTR-O SITUAŢIE DISPERATĂ

  DE ÎNDATĂ CE CAMARAZI nu se mai văzură, George se-ntinse cât era de lung la sol, în scorbură şi-şi scoase capul afară numai atât cât să poată supraveghea intrarea în templul săpat în stâncă. Era de presupus că va petrece destul de mult în aşteptare, chiar dacă Petre se va trudi şi va veni cât se poate de repede.

  Domnea o tăcere mormântală, pe care tânărul n-o percepu ca un lucru neplăcut. Dimpotrivă în acest fel putea să audă paşii unui intrus, oricât ar fi fost ei de furişaţi. Se părea că aici orice urmă de viaţă a dispărut. Stâncile zăceau pretutindeni goale, zdrenţuite, mute şi fireşte... neînsufleţite, nici o insectă nu mai zumzăia în jur.

  Se scurse aproape o oră, dar tânărul nu-şi slăbi atenţia. Să mai fi rămas negrii în interiorul muntelui? Sau poate că s-au întors demult în adăposturile lor. În acest caz, n-ar fi fost prea mult să-şi încordeze el, aici, zadarnic atenţia? Sigur că aşa se petrecuseră lucrurile, serbările de cult au loc de obicei noaptea, în condiţii cât mai ferite.

  Deodată George auzi un zgomot uşor, ca şi cum o pietricică s-ar fi desprins de la locul ei şi-ar fi căzut de pe stâncă pe pământ. Imediat tânărul intră în alertă, iar mâna sa dreaptă i se încleştă pe mânerul pistolului. Se uită cu atenţie de jur împrejur, dar nu putut recunoaşte deloc de unde provenea zgomotul. Un animal n-ar fi putut provoca rostogolirea pietrei, iar vântul nu bătea deloc. Singura concluzie era că negrii se aflau pe undeva prin apropiere.

  George nu putu stabili cu exactitate direcţia din care venea zgomotul cauzat. Din nou se repetă, încă acelaşi zgomot aşa că tânărul dădu din cap satisfăcut. Zgomotul provenea din spatele