George se retrase cu-n pas şi întrucât scorbura din stâncă nu era prea adâncă, trebui să stea destul de ghemuit, dar cu asta se obişnuise deja.

   Din nou se auziră zgomotele de dinainte, dar de data asta atât de aproape şi de clar, încât George trebui să admită că mica peşteră în care-şi căutase pe moment adăpost, trebuia să aibă o ieşire şi pe partea opusă aceleia pe care intrase el. Recunoscu ceva mai târziu că totuşi zgomotele veneau de afară, sau poate voiau să-l ia prin surprindere, sărind de sus. În acest caz trebuia să se fi mişcat mai uşor. În momentul următor, auzi clar cum un corp străin se freca de piatră.

   George zâmbi, gândindu-se la neîndemânarea negrilor, dar zâmbetul îi trecu repede. Nu cumva îl pândea totuşi un alt pericol? N-ar fi fost totuşi mai nimerit să se strecoare afară din peşteră, să-ncerce la rândul său să-l surprindă pe prezumtivul intrus?

   Poate că ar fi totuşi posibil să reuşească fără vărsare de sânge.

   Deodată zbură ceva de sus prin deschizătura micii peşteri în care era ascuns tânărul. Nu era un corp omenesc ci un mănunchi de vreascuri uscate, arzând şi care căzură chiar în faţa scobiturii. Asta era tactica de atac, la care nu se aştepta deloc.

   Acum nu mai putea în nici un fel să mai rămână în peşteră. Dacă s-ar fi putut întoarce cel puţin repede! În acest caz ar fi putut arunca legătura de vreascuri c-o lovitură de picior. Dar pentru întors nu prea era loc. Aşadar nu-i mai rămânea de ales decât să părăsească peştera cu capul înainte. George se sprijini cu piciorul de peretele din spate al micii peşteri şi se aruncă cu o smucitură înainte. Înainte de-a găsi sprijin pentru picioarele sale, primi o lovitură care-l aruncă la pământ. Cu o încercare deznădăjduită încercă să se apere aruncându-se într-o parte, dar a doua lovitură îl lăsă fără apărare.

   Când îşi reveni în simţiri constată că ameţea şi avea o puternică senzaţie de vomă. Vru să-şi ducă mâna la capul care-l durea îngrozitor, dar o durere ascuţită îl anunţă că era legat fedeleş.

   Îi veniră repede-n minte ultimele întâmplări, legătura de vreascuri aruncată, care-l obligase să iasă din scorbură, încercarea sa de-a părăsi mica peşteră din stâncă, precum şi loviturile pe care le primise după aceea şi care-l aduseseră în prag de leşin.

  Aşadar, ajunsese-n mâinile negrilor, care urmau să-şi serbeze ceremonia cultului lor secret în templul din interiorul craterului. Bine mai nimerise! George îşi ridică numai puţin pleoapele, pentru că nu voia să se afle e s-a deşteptat. Nu era cazul să fie remarcat, întrucât nu se găsea în cea mai bună formă. Îl durea prea rău capul pentru asta.

  Temerile i se adeveriseră. Zăcea în mijlocul aceleiaşi încăperi din care camarazii se eliberaseră de curând. În apropierea lui se înălţau reprezentările strălucitoare ale şerpilor de cult.

  George văzu un negru înalt şi voinic, care se ghemui în faţa celor doi şerpi şi-şi împreună mâinile a rugă.

  Acesta era fără îndoială preotul sectei, întrucât pe lângă statura impunătoare, era şi mai în vârstă şi puţin mai departe de aceasta îngenuncheară alţi opt negri, care nu-l pierdeau din ochi pe preotul lor.

  Preotul începu să execute mişcări ciudate cu braţele şi murmurând cuvinte într-o limbă străină, adresate zeului necunoscut. Se părea că îl invoca pe zeu, care juca aici şi un rol de oracol şi George îşi dădu seama că numai cu acesta avea rost să trateze.

  Încearcă să vadă dacă nu-şi poate slăbi legăturile. Încet, dar cu toată forţa de care dispunea îşi întoarse încheieturile mâinilor încolo şi încoace. Trebui să strângă din dinţi, întrucât simţea dureri înţepătoare. Un efect secundar îl avură totuşi durerile la încheieturi.

  Îl făcură să neglijeze durerile de cap, care trecură pe planul al doilea. Curând George îşi dădu seama că-n felul acesta nu-şi putea slăbi legăturile.

  Negrii îl legaseră cu fâşii de palmier subţiri şi care nu se rupeau, deloc, intrându-i în carne la fiecare sforţare, neslăbindu-se în felul acesta.

  După o ultimă încercare, renunţă definitive să mai facă ceva. Măcar dacă ar fi putut să-şi slăbească legăturile de la picioare, ar fi reuşit apoi să fugă chiar dacă îşi păstra legăturile de la mâini.

   Petre era pe drumul spre crater şi ştia să l-ar fi întâlnit cu siguranţă undeva, pe drumul evadării.

   Negrii nu-i acordau pe moment nici o atenţie. Ca vrăjiţi, urmăreau în extaz mişcările încete ale preotului lor. George avea acum toată liniştea pentru a putea privi în jur, întrucât negrii nu-i vor acorda nici o atenţie o bună bucată de timp. Văzu întâmplător lângă el o bucată de piatră ascuţită şi fără a-i slăbi pe negrii din ochi se rostogoli spre aceasta. O atinse cu vârful degetelor, se lăsă din nou pe spate, ţinând piatra între genunchi în aşa fel încât partea ascuţită să fie îndreptată în sus.

   Privind mereu. Îşi frecă legăturile de partea ascuţită mereu şi mereu. Că-n timpul acesta îşi zdreliseră şi pielea, asta nu avea importanţă, trebuia să-ncerce să scape din puterea negrilor, pentru a evita ce era mai rău.

   Dacă Petre nu-l găsea în peştera aceea mică din stâncă şi-l va căuta aici, poate va ajunge prea târziu. Şi ceea ce însemna aici e prea târziu, ştia bine George că nimeni şi nimic nu mai putea apoi îndrepta lucrurile.

   Frecându-şi necontenit legăturile de piatra ascuţită ochii tânărului căutară cu febrilitate în jur, pentru a-şi descoperi armele pentru că observase imediat că-i lipsea brâul cu arme, atunci când se deşteptase din leşin. În cele din urmă, descoperi aproape de statuile celor doi şerpi, nu numai brâul său de arme, ci şi acelea ale camarazilor săi.

   Dacă ar fi avut cel puţin un pistol! Atunci i-ar fi învăţat el minte pe negrii ăştia!

   Fâşiile de palmier care-i legau lui George mâinile se rupseră în fine. Acum era rândul picioarelor. Îşi luă piatra în mâna stângă, se rostogoli încet pe-o parte