Din fericire George era aşezat în spatele negrilor şi pentru ca aceştia să-i observe activitatea ar fi trebuit cel puţin să se întoarcă. Şi tocmai la asta nu se gândeau negrii care priveau netulburaţi la preotul lor, care parcă se mişca mai sălbatic ca oricând partea superioară a trunchiului, invocându-l pe zeul necunoscut.

   Deodată focul care ardea în încăpere se înteţi şi flăcările acestuia căpătară o culoare verzuie. Lui George îi veni să zâmbească văzând că cei opt negri evlavioşi din faţa lui plecară cu respect capetele părând să aducă o ofrandă-n plus zeului lor.

   Ştia prea bine că vicleanul preot aruncase-n flăcări o pulbere care-şi făcea acum efectul.

   Acum îşi dădea George seama că această schimbare a culorii flăcărilor vestea şi sfârşitul ceremoniei religioase. Începu să-şi frece legăturile de la picioare c-o râvnă nouă, până ce acestea se rupseră şi ele.

   Respirând uşurat George se-ntinse pe spate, gândindu-se cu repeziciune care ar fi ordinea acţiunilor imediate pe care ar trebui să le întreprindă.

   Se gândea chiar dacă n-ar fi mai bine să se ridice şi să- ncerce să se strecoare pe nesimţite afară din templu. Chiar dacă negrii îl vor urma, el putea să fugă destul de repede pentru a-i întrece pe negri şi în afară de asta, conta pe sprijinul lui Petre, care ar putea să-i iasă în întâmpinare. Perspective de a scăpa-n acest fel nu era de lepădat. Aşadar, fie ce-o fi!

   Chiar în clipa când George îşi ridică picioarele pentru a se ridica de jos, preotul se întoarse înspre el. Îi adresase, pasămite câteva imprecaţii neînţelese de altfel de tânăr, pentru că negrii izbucniră în strigăte entuziaste de bucurie.

   Doi dintre aceştia săriră-n sus şi se apropiară de George în timp ce acesta mai făcea pe inconştientul. Îşi trăsese repede picioarele unul lângă celălalt şi încrucişase mâinile, astfel încât, dacă, cineva ar fi privit întâmplător să creadă că mai era încă legat. Din fericire semiobscuritatea care domnea în încăpere îi favoriza planurile. Cei doi negri îl ridicară pe George pe sus şi-l duseră în faţa statuilor celor doi şerpi.

   Când George se trezi în noua poziţie îşi dădu imediat seama că se găsea în imediata apropiere a brâului său de arme.

   Acum hotărî să joace rolul celui care se deşteptă din leşin. Începu să geamă mai întâi uşor, apoi tot mai mult, mişcându-şi capul încoace şi încolo, apoi îşi deschise ochii,

privirea căzându-i chiar pe faţa bătrânului preot.

   — Unde... unde mă aflu? gemu George c-o voce înăbuşită. Ce s-a întâmplat cu mine?

   — Masser, tu ai pătruns în sanctuarul şarpelui şi i-ai eliberat pe cei sortiţi lui drept ofrandă, spuse aproape urlând preotul. Am întrebat pe şarpe şi spus, tu trebuie să mori.

   Negrii nu băgară de seamă că ceva nu era în regulă aici şi anume, că prizonierul lor, care vorbise până acum c-o voce atât de slăbită, devenise dintr-o dată foarte energic şi strigă:

   — Ce fel de prostie mai e şi asta?

   — Nici o prostie, spuse preotul.

   — Ba eu cred că-i o prostie! Ba chiar mai mult! îl contrazise George. Va trebuie să-mi daţi drumul. În acest caz mă oblig ca în nici o împrejurare să nu trădez poliţiei cu ce vă ocupaţi aici. Haide, taie-mi legăturile repede!

   În acelaşi timp, făcu câteva mişcări menite de a-l aduce puţin mai aproape de brâul de arme. Ştia, bineînţeles, că vorbele sale fuseseră aruncate-n vânt, întrucât membrii fanatici ai sectei nu-l vor elibera în nici un caz.

   Oricum aceştia stăteau totul sub înrâurirea preotului lor.

   Preotul izbucni într-un râs scurt şi strigă:

   — Masser nu este înţelept, el trebuie să moară. Noi nu ne temem de poliţie. Poliţia se teme de noi, masser chiar nu este deştept.

   În limba maternă, preotul le adresă discipolilor săi câteva cuvinte pe care George nu le înţelesese, dar care smulseră strigăte de bucurie sălbatică din mijlocul lor. Sigur că fusese dat ordinul ca George să fie jertfit şarpelui.

   George se gândi că venise momentul de a acţiona repede şi hotărât:

   — Aşadar, nu vrei să mă eliberezi? strigă fiul căpitanului. Atunci trebuie să-mi chem în ajutor zeii mei care sunt mai puternici decât ai tăi. Eu i-am eliberat pe cei sortiţi morţii de tine, de aici poţi să vezi că zeii mei sunt mai puternici decât ai tăi.

   George mai făcu câteva mişcări cu acest prilej, care-l aduseră şi mai aproape de brâul său de arme. Acu stătea chiar în apropierea lui. Îi privise şi pe cei opt negri care se apropiaseră de preotul lor şi constată spre bucuria lui că vorbele sale nu-i lăsaseră nesimţitori, chiar dacă puteau înţelege destul de puţin limba franceză.

   Însuşi faptul că el, o victimă destinată morţii, îndrăznea să vorbească atât de cutezător, se impusese asupra acestor fiinţe primitive, bătrânul preot făcu o mutră întunecată, întrucât se temea că prestigiul său va avea de suferit în faţa discipolilor săi. Furios, scrâşni din dinţi răspunsul său:

   — Tu poţi chema zeii tăi! Aceştia nu te pot ajuta, şarpele este mai puternic.

   Amuţi însă de îndată şi ochii săi se măriră de spaimă când George sări în picioare, după ce-şi trase ambele pistoale din brâul ce zăcea în apropiere, strigându-i:

   — Mâinile sus! Repede! Nu glumesc, defel!

   În acelaşi timp tânărul slobozi un glonte. Deşi trăsese doar în aer, efectul fu devastator. Ca şi cum ar fi fost atinşi de suflul morţii, negrii prinseră să urle cu toţii deodată.

   Unul dintre pistoale îl aţintise asupra preotului, iar celălalt asupra celor opt negri care se-nghesuiră unul în altul, făcând acum un mănunchi.

   George porunci.

   — Tu, preotule, treci lângă oamenii tăi! Mai repede! Daţi- vă înapoi! Mai mult! Încă! Acum rămâneţi împreună. Dacă cineva vine în urma mea îl împuşc imediat! Aşa! Ei, acum v- aţi dat seama că zeii mei sunt mai puternici decât ai voştri?

   George o luă puţin lateral, spunând aceste vorbe, încercând să răstoarne statuetele celor doi şerpi, dar nu reuşi s-o facă. Figurina se clătină puţin, dar