Acum din păcate era prea târziu. Se găsea din nou în mâinile acestor fanatici care se vor răzbuna cu atât mai vârtos pe el, cu cât încercase să-i păcălească nu cu mult timp în urmă.

   De ce a trebuit să răstoarne cele două statuete? S-a comportat ca un puşti fără discernământ. În loc să se gândească numai la salvarea sa, s-a pus să facă lucruri la care nici măcar nu se gândise înainte.

   Acum culegea rodul actelor sale necugetate!

   Această faptă nu i-o vor ierta-o negrii niciodată!

ÎN ULTIMA CLIPĂ

  DEGEABA ÎŞI SFĂRÂMA GEORGE creierii cum să facă să se elibereze singur. Nu găsea însă nici o soluţie. Doar Petre ar mai fi putut să-l salveze! Dacă acesta ar fi ştiut în ce situaţie deznădăjduită se găsea el acuma, sar fi grăbit şi mai mult de cum o făcea de obicei.

  Se putea întâmpla însă ca tovarăşii săi să nici nu fi ajuns pe submarin, să fi fost reţinuţi undeva. Se putea chiar să fi apărut vreun vas de pescuit în golf. În acest caz Dox-ul ar fi fost nevoit să se scufunde pentru a nu fi văzut. În această situaţie, ar fi durat mult mai mult până ce Petre ar fi ajuns la bordul Dox-ului să ia grenadele şi proviziile pentru George.

  Toate aceste gânduri nu-i puteau deloc ridica moralul dar acum era prea târziu, trebuia să le fi luat în considerare de la început. A avut la un moment dat toate atuurile în mână! Trebuia să-şi fi jucat cărţile cum trebuie. N-a făcut-o şi acum trebuia să plătească.

  George privi ca pe o mântuire momentul când preotul se ridică din contemplare. După câteva minute, flăcările focului care acum, cu vioiciune, se colorară iarăşi în verde. De trei ori una după alta. Şi de fiecare dată negrii izbucneau în strigăte de bucurie sălbatică.

  Bătrânul preot privi spre George şi-n ochii acestuia tânărul citi o ură de moarte. Asta era doar de înţeles, după ce-i făcuse George. Aşa că nu i-o luă în nume de rău. C-o voce ascuţită bătrânul se adresă oamenilor săi, care-i răspunseră pe loc izbucnind în urale.

  Tânărului nu-i plăcea deloc cum evoluau lucrurile. Dacă Petre nu se grăbea şi sosea totuşi la timp, soarta i s-ar fi putut împlini chiar aici. Din nou se întoarse bătrânul preot spre el.

  — Masser l-ai rănit grav pe Jean. Stă acolo şi nu se mişcă deloc.

  — L-am ucis cumva? întrebă George.

  — Masser nu omorât pe Jean, dar lovit rău şi asta a

supărat pe zeii noştri. Aşadar, trebuie să mori. Dar, mai întâi trebuie să suferi chinuri pentru a ne îmbuna zeii.

  — Nu uita că zeii mei veghează, îi aminti George.

  — Zeii tăi nu sunt buni, nu sunt puternici, te-au părăsit deja, îi dădu replica bătrânul preot.

  George nu se dădu bătut şi distras de elocvenţa negrului. Mai întâi de toate, trebuia să câştige timp, de aceea trebuia să vorbească încontinuu cu acesta. Dar dacă era vorba de o discuţie, numai cu el putea s-o ducă, chiar dacă ar fi fost să se contrazică mereu.

  — Zeii mei, însă sunt mai puternici, în orice caz, decât şerpii tăi. M-au părăsit doar pentru moment pentru că am fost prea uşuratic. Se vor întoarce însă şi-i vor lua pe zeii tăi de aici.

  George nu ştia dacă vocea sa va fi auzită de către Petre, dar văzu spre satisfacţia lui că negrii se neliniştiră din nou. Se priviră uni pe alţii şi începură să şuşotească între ei.

  Bătrânul preot avu mai mult de lucru până ce reuşi să-i aducă la ordine şi figurile lor exprimau aceeaşi îndârjire fanatică ca la început. George izbucni în râs şi strigă din nou:

  — Petre, haide! Haide, repede!

  Preotul dădu la doi dintre adepţii său un ordin. Cei doi se apropiară şovăind de fiul căpitanului. Unul îşi scoase o batistă din buzunar.

  George îşi dădu seama că va fi încătuşat din pricina strigătelor sale. De aceea strigă din toţi rărunchii. Când unul dintre negrii se strădui să-i vâre căluşul în gură, se împotrivi din toate puterile şi-i administră cu capul aşa legat, negrului care se aplecase asupra lui, o lovitură puternică. Negrul se dădu deoparte, clătinându-se atât de nefericit încât răsturnă una dintre figurinele cu chipul zeului. Camaradul său ţipă de asemenea îngrozit, văzând ce se întâmplase. De mânie şi dezamăgire preotul urlă ca muşcat de streche.

  Bucuros i-ar fi îndesat el căluşul în gura lui George, dar asta nu se potrivea demnităţii sale şi de aceea trebuie să fie foarte atent pentru a nu-şi pierde prestigiul pentru a doua oară.

  Alţi doi negri fură somaţi să-i pună căluş lui George.

Aceştia procedară mai cu viclenie. Se feriră să se apropie direct de George ci o făcură doar din lateral. Acesta însă nu mai opuse nici o rezistenţă întrucât îşi dădu seama că totul era în zadar.

   — Acum Masser nu mai poate striga, spuse bătrânul preot când cei doi negri se dezlipiră de George. Acum zeii tăi nu mai pot să-l audă. Acum Masser va simţi cum este moartea!

   Dar aşa de repede nu se temea George c-or să se petreacă lucrurile. Negrii începură mai întâi să cânte un cântec triumfător şi apoi să dănţuiască în jurul victimelor lor.

   În ciuda situaţiei sale deznădăjduite, George se amuză în sinea lui, văzând că-n toată ţopăiala lor, negrii se fereau ca de foc să vină-n apropierea picioarelor sale. Dansul deveni din ce în ce mai sălbatic, sfârşind prin a se purta ca nişte draci.

   Bătrânul preot nu lua parte la dans. El stătea de-o parte şi-l supraveghea necontenit pe George. Ştia el prea bine că dansul negrilor l-ar putea avantaja într-un fel pe prizonier, întrucât erau distraţi total de patima mişcărilor. În cele din urmă negrii complet epuizaţi se opriră. De îndată bătrânul preot negru începu din nou să li adreseze. În acest timp atâta constant spre foc