Această ocazie favorabilă George n-o putu lăsa fără s-o exploateze.

   El zăcea deocamdată destul de departe de foc. Hotărât în ceea ce făcea se rostogoli de două ori spre cel ce- ngenunchease lângă foc, se adună ca un arc şi destinzându- se deodată, îl împinse pe negrul care îngenunchease, dezechilibrându-l şi aruncându-l în foc. Acesta ţipă ca din gură de şarpe.

   Chiar dacă negrul s-ar fi ridicat imediat din mijlocul flăcărilor şi n-ar fi suferit nici o arsură, fapta lui George tot ar fi înrâurit considerabil asupra moralului negrilor.

   George stătea din nou nemişcat. Negrii se îndepărtară de el îngroziţi. Cel ce căzuse în mijlocul flăcărilor îşi freca de zor palmele. Bătrânul preot începu să vorbească din nou cu însufleţire cu adepţii săi. El arătă spre picioarele tânărului, încercând să-i lămurească că numai îndemânarea albului făcuse totul posibil, iar nu intervenţia zeilor acestuia, cum înclinau să creadă negrii.

   Bătrânului preot îi trebui mult timp până ce reuşi să-i convingă pe discipolii săi să se apropie de foc şi de tânărul alb.

   George nu mai ştia ce să facă pentru a-i ţine preocupaţi pe negrii. Începu să-şi mişte ochii în orbitele lor, aşa cum fac uneori copii nu pentru a insufla teama, ci din pură joacă sau clovnerie. Negrilor li se păru însă un lucru groaznic, aşa că din nou apăru teama pe figurile lor.

   Bătrânul preot dădu din nou un ordin. George nu ştia ce însemna, dar văzu că negrii înaintau încet spre el.

   Un negru vânjos, care se găsea cel mai aproape de George stătea chiar la capul său, în aşa fel încât nu-l putea atinge cu picioarele. Acum, tocmai acest negru, îngenunche în faţa lui, mai bine zis se aplecă la nivelul lui. George se roti imediat ca o zvârlugă îşi trase din nou picioarele, după care le-mpinse cu putere spre negru, care zbură ca şi predecesorul său prin încăpere.

   Ceilalţi negri îşi dădură seama în sfârşit că este intolerabil să se lase trataţi astfel de un prizonier al lor şi legat pe deasupra. Cu feţele schimonosite de strigăte de furie se năpustiră asupra lui. Se-nţelege că George mai încercă să-mpingă cu picioarele până când un negru puternic i le imobiliză în braţele sale uriaşe, trăgându-i-le în sus.

   Acum George era complet lipsit de apărare. O singură speranţă mia avea şi asta se numea Petre! Numai de-ar ajunge la timp!

   Lui George nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să dea din picioare, oricâtă durere simţea prin aceste mişcări, întrucât legăturile îi intrau încă şi mai adânc în carne. Cu toate acestea, sfârşitul nu mai putea fi mult amânat. Negrul îi ţinea ca-n cleşte prinse picioarele iar spaima de care păreau cuprinşi iniţial negrii părea să se fi evaporat. O calitate deosebită a lui George era aceea că poseda foarte multă tenacitate. Acolo unde alţii ar fi renunţat demult, el, în ciuda lipsei de perspectivă nu cedase şi căuta să obţină un avantaj şi o portiţă de scăpare din orice situaţie. Iată de ce încercă şi acum să-şi dea capul de-o parte, pentru a evita ca şi acesta să fie pironit ca-n cleşte.

   Dar totul era zadarnic. Labele negrului - pentru că mâinile acestuia erau într-adevăr atât de mari, încât puteau fi asemuite unor labe de fiară mare - se încleştară ca braţele unei menghine de oţel, care după ce apucă nu mai lasă nimic din strânsoare.

   — Masser trebuie să stea liniştit! încercă preotul să-l povăţuiască pe prizonierul său rebel.

   George i-ar fi dat bucuros un răspuns pe măsură, dar căluşul îl împiedeca s-o facă.

   — Masser îşi face singur rău dacă mişcă atâta, continuă preotul.

   George nu mai ascultă ce-i spune. Gândurile sale se- ndreptau numai către Petre. Era de parcă numai gândindu- se cu intensitate ala ceasta putea să-i grăbească sosirea.

   Din nou încercă George cu câteva mişcări rapide să-şi elibereze picioarele. De data asta avu noroc, pentru că negrul care-l ţinea se dădu un pas înapoi pentru ca să poată balansa mişcările tânărului.

   În aceste zbateri se ciocni de un negru şi de spaimă dădu drumul picioarelor prizonierului său.

   Ceilalţi negrii se dădură înspăimântaţi câţiva paşi înapoi, de îndată ce observaseră că tovarăşul lor pierduse controlul asupra picioarelor lui George.

   Acum preotul se săturase până peste cap de matrapazlâcurile victimei sale care-şi făcea de cap, aşa legat cum era. Acum trebuia să arate că albul era cu desăvârşire în puterea lui. Se grăbi el însuşi, năpustindu-se asupra lui când, de undeva de pe gang se auzi o împuşcătură.

   Bătrânul sări în sus şi se uită în direcţia de unde venise detunătura, cu ochi scăpărând de furie.

   Ceilalţi negrii la auzul focului de armă, repercutat de mai multe ori de ecou, se dădură câţiva paşi îndărăt.

  Lui George îi venea să chiuie de bucurie, deşi nu-şi putea pune gândul în tactică din cauza căluşului. În aceeaşi clipă auzi vocea prietenului său Petre:

  — Ţine-ţi respiraţia, domnule George! Grenada cu gaz!

  George se conformă numaidecât. În secunda următoare

s-auzi detunătura înăbuşită a grenadei după care, câteva secunde mai târziu, negrii căzură ca seceraţi la pământ, fără să mai apuce să zică nici pâs. George se simţi prins în braţe şi dus pe sus. Că încheieturile îi provocau dureri ascuţite nu mai conta! Fusese salvat în ultima clipă prin apariţia lui Petre!

  George fu transportat la aer curat de către protectorul său. Nici unul dintre ei nu îndrăzni să respire măcar, de cum să vorbească, întrucât nu se putea şti cum putea aluneca gazul de-a lungul coridorului. De abia când Petre îi depuse undeva lateral în gang, fiul căpitanului putu trage câteva guri de aer proaspăt, înainte ca Petre să-i taie legăturile.

  Câteva secunde mai târziu George era liber şi-şi putut masa încheieturile mâinilor şi a picioarelor. Petre stătea deoparte bucurându-se privindu-l. Această bucurie era mulţumirea lui pentru cuvintele numai era nevoie. De abia când George se ridică de jos îi