Carnetul de notiţe al piratului Solbre ne arătă drumul. Era vorba acolo şi de-un profesor care era ţinut prizonier pe una din insulele din preajma Sumatrei. Profesorul dăduse peste o mină auriferă pe care Solbre voia s-o exploateze el (vezi vol. 235 Pantera neagră).

   Două zile am plutit cu iahtul nostru pe ocean.

   Pongo şi cu băiatul chinez pe care-l salvasem (vezi vol. 235 Corabia piraţilor), pregăteau în bucătăria vasului mâncarea de prânz. Ghepardul nostru, Maha, hălăduia plictisit dar nestingherit pe punte.

   Marian şi cu mine stăteam de vorbă la timonă, întreţinându-ne cu privire la însemnele din carnetul cu notiţe al piratului.

   Deodată apăru John Wellert, marinarul, pe care tocmai îl angajasem şi care acum urca în fugă scările. Venind din sala maşinilor şi fără a ne acorda atenţie, cu privirea încordată şi fixă alergă pe lângă balustrada iahtului, privind încontinuu peste bord spre adâncuri.

   L-am privit câtva timp în tăcere şi de-abia după ce acesta alergă făcând un ocol mare pe punte, scuturând cu neîncredere capul, Marian îl atenţionă în sfârşit:

   — Ce s-a întâmplat, John? Alergi atât de tulburat de colo- colo! Cauţi ceva anume?

   — Scuzaţi-mă, domnule Farrow, că n-am venit de îndată la dumneavoastră dar a trebuit să cercetez mai întâi pereţii navei să văd dacă nu se ascunde acolo.

   — Despre ce vorbeşti, John? Urcă mai întâi pe puntea de

comandă şi povesteşte-ne de la început despre ce-i vorba.

   John urcă aproape sărind cele câteva trepte până la noi, dar îndată ce fu sus, se mai uită odată îngrijorat în jur, înainte să vorbească.

   — Mi s-a întâmplat ceva ciudat, domnule Farrow, ne mărturisi Wellert. Dac-aş fi superstiţios, cum sunt majoritatea marinarilor, mai c-aş crede c-am dat de-o stafie.

   — Ei, ce-ţi veni John? îi replică Marian mirat. Aşa ceva nu există! Nu cumva visezi ziua-n amiaza mare? Poate eşti prea agitat şi extenuat!

   — Turnam tocmai combustibil într-unul din motoare când am avut senzaţia neplăcută că sunt observat de undeva, din spate, începu marinarul. De-ndată ce m-am întors am văzut în faţa mea, chipul unui chinez, care stătea rezemat de uşa care dădea-n sala maşinilor şi.... rânjea! I-am strigat cine este, ce caută aici şi de unde vine, dar nu-mi dădu nici un răspuns. Am pornit spre el, pentru a-mi întări întrebarea apucându-l de mână. Chinezul însă, se aruncă îndărăt, îmi trânti uşa în nas şi dispăru. Dintr-o săritură am fost la uşă, am deschis-o dar n-am mai apucat să văd nimic. Atât de repede nu putea să ajungă sus, altfel l-aş fi auzit, cum alerga pe scări, ori aş fi apucat să-l văd. Coridorul care ducea spre sala maşinilor era pustiu. În stânga, un chepeng, însă stătea deschis. Numai pe acolo să-şi fi făcut loc chinezul. Am închis chepengul pe dinăuntru şi m-am repezit pe scări ca să-l prind pe chinez, măcar pe punte. Dar şi aici, n-am avut succes, chinezul a dispărut de parcă l-ar fi înghiţit pământul.

   — Nu cumva te-ai înşelat, John? Cum ar fi putut un chinez să ajungă la bord? îl întrebă Marian.

   Marinarul rămase însă la părerea lui.

   L-am căutat din ochi pe Maha, care ar fi simţit cu siguranţă o prezenţă străină pe punte. Acesta stătea întins undeva la soare şi părea să guste căldura astrului zilei.

   Printr-un sunet de gong, Marian îl chemă pe Pongo şi pe băiatul chinez sus pe punte, după care povesti cele întâmplate cu John. Pongo scutură cu neîncredere capul. El cercetase temeinic iahtul, înainte de-a pleca-n călătorie şi nu dăduse de nici un pasager clandestin.

   — Trebuie să mai cercetăm încă o dată temeinic vasul, spuse Marian, după o pauză de reflecţie. Cred că e posibil ca un neavenit să se fi putut strecura totuşi la bord. John nu ar afirma aşa ceva dacă n-ar fi văzut-o cu proprii lui ochi. Li Tan, micul nostru mus, va trebui să preia cârma pentru o vreme. Continuă să păstrezi direcţia Li Tan şi dă-ne de ştire printr-un sunet de gong, dacă vezi vreo persoană pe care nai mai văzut-o la bord.

   Cu faţa strălucind de bucurie Li Tan apucă roata cârmei. Noi am coborât în interiorul vasului. Încă de pe treptele care duceau spre sala maşinilor am auzit cum motorul duduia tot mai slab şi-apoi se opri. Din câteva sărituri, Pongo ne-o luă înainte şi deschise uşa care dădea înspre sala maşinilor.

   Încăperea era goală. Am putut totuşi stabili că motorul fusese oprit, după toate canoanele de procedură obişnuită, deci fusese cineva aici. Toate chepengurile erau închise şi-n ciuda tuturor eforturilor noastre, n-am putut descoperi nici o urmă trădătoare, în sensul că cineva o lăsase. Pongo îl aduse pe Maha pentru a-l pune şi pe ghepard să caute.

   Dar şi animalul rămase liniştit de parcă nici o fiinţă omenească n-ar fi bântuit prin preajmă.

   — Masser, chinezul s-a frecat cu buruiană, Maha nu descoperă nimic, spuse prietenul nostru negru, Pongo caută singur şi găseşte pe el!

   Se lungi pe pământ, ascultă cu atenţie şi adulmecă, se ridică din nou şi spuse:

   — Pongo a ghicit, chinez frecat cu buruiană!

   Am început să percheziţionăm încăperea, după toate regulile artei. Nici o crăpătură sau locşor în podea sau perete nu rămăseseră necercetate.

   A trebuit să rămânem la ideea că undeva exista o încăpere secretă pe care n-o cunoşteam.

   Când după două ore de cercetări asiduu nu s-a reuşit nimic, ne-am urcat enervaţi pe punte. Ce era de făcut? Senzaţia că cineva se ascunsese pe micul nostru iaht, fără ca noi să-i putem da de urmă, nu era tocmai reconfortantă.

   John primise de la Marian ordinul de-a porni din nou motorul şi de-a trage fără şovăire sau somaţie în caz că chinezul îşi va face din nou apariţia.

   La plecarea din Kota Radja, luasem cursul înspre vest, pentru că-n felul acesta Marian spera să ne pierdem urma. În caz contrar un membru al bandei lui Solbre putea cu uşurinţă să ne ia urma.

   Două zile încheiate păstrasem aceeaşi