Când Marian voi să păşească pe uşă îi veni în întâmpinare Pongo.

   — Masser Farrow, Pongo a cercetat peste tot. Corabie are pereţi dubli, multe trape şi uşi. Chinezul este aici, dar nu găsit încă.

   Sub conducerea lui Pongo am percheziţionat din nou întreg vasul de la un capăt la altul, fără a da de urma chinezului.

   Am urcat din nou pe punte pentru a-i administra lui Maha contraotrava. Marian îi picură licoarea binevenită şi după exact cincisprezece minute ghepardul îşi reveni în fine, se- ntinse încet şi apoi se strecură peste punte spre locul său preferat de la pupă.

   — N-ar fi mai bine Mariane, să-l închidem undeva pe Maha? îl întrebai eu pe prietenul meu. Ar fi păcat să-l pierdem de data asta definitiv prin otrăvire.

   Marian nu păru să-nţeleagă pe deplin sensul vorbelor mele, întrucât sta pe mai departe, ca încremenit după care spuse:

   — Acum ştiu de unde provine povestea asta cu stafii. Carnetul cu notiţe al lui Solbre mi-a fost furat în timp ce zăceam în nesimţire. Trebuie neapărat să-l recapăt, Robert, indiferent cât m-ar costa. Chinezul trebuie să fi pus mâna pe el.

   — Pongo este de părere că vasul are mai multe taine decât am fi putut crede. Ar fi trebuit să descoperim toate aceste enigme înainte de-a ne gândi să-l prindem pe chinez.

   Apăru şi Pongo, care ne spuse:

   — Masser, mâncarea este gata!

   Întrucât eram cu toţii flămânzi, Marian lăsă deocamdată motoarele în starea în care erau, adică oprite şi ne-am dus să luăm masa.

   Am început să mâncăm fără să bănuim nimic. Deodată m-am simţit atât de obosit încât nu mă mai puteam ridica. Ochii mi se închideau. Simţeam că mă prăbuşesc într-o prăpastie fără fund, după care îmi pierdui complet cunoştinţa.

   M-am trezit numai când cineva mă scutură cu putere de mână.

   Era Pongo. Cât de mut trebuia să fi rămas fără cunoştinţă?

   În cele din urmă mi-am revenit atât de mult încât am putut pune primele întrebări. Pongo arătă înspre celălalt şi spuse:

   — Pongo nu ştie nimic. S-a deşteptat şi vede pe toţi doarme. Întâi scutură braţ Masser Bertram, care stă lângă Pongo, mai aproape.

   Marian, marinarul nostru John şi băiatul chinez mai zăceau încă inconştienţi în fotoliile lor. Am sărit speriat în picioare şi-am alergat mai întâi pe punte pentru a putea stabili unde ne găseam.

   L-am văzut pe Maha cum se strecura pe scândură, atât de obosit şi mizerabil că m-am temut că va pica în orice moment jos.

   Iahtul, care se legăna uşor pe valuri, era împins uşor înspre est.

   Motoarele încă nu fuseseră puse-n stare de funcţionare.

   L-am mângâiat pe Maha uşor pe cap şi-am plecat din nou spre cabine. Pongo între timp se ocupase cu străduinţă de Marian. Prietenul meu tocmai îşi deschise ochii, se-ndreptă din şale, cu destulă greutate şi întrebă mirat:

   — S-a întâmplat din nou ceva, Robert?

   M-am uitat la John şi LI Tan care încă mai dormeau.

   — Se pare că cineva a turnat un praf de dormit în mâncarea noastră, Mariane. Pongo şi cu mine ne-am deşteptat de-abia de curând.

   Marian se-ntinse cât era de lung şi apoi se sculă deodată de cum ar fi vrut ca să-şi impună cu forţa acest efort. Hotărârea i se citea pe faţă, când vocea lui exprimă cu claritate şi foarte tăios:

   — Ce suntem noi, nişte cârpaci, să fim duşi de nas de acest chinez blestemat? Trebuie să-l găsesc neapărat şi să-i spun două vorbuliţe, aşa de la obraz! Haide cu mine. Pongo se va îngriji şi singur de John şi Li Tan.

   Deodată ce-am ajuns pe punte, Maha se arătă puţin mai vioi. De asemenea lui trebuie să-i fi pus cineva un praf de adormit în hrană. Puteam fi bucuroşi că n-a fost otravă letală.

   — Chinezul se pare că nu vrea să ne omoare, Robert, ci numai să ne scoată din circulaţie, fu de părere Marian. El urmărea să pună mâna pe carnetul de notiţe al căpitanului său, Solbre, de altfel, trebuie să-l recuperăm cu orice preţ. Frumos ne-ar sta dacă nu l-am putea prinde pe ticălos.

   Marian scrută cu ajutorul ocheanului orizontul. Pe toată întinderea apei nu se vedea nici o ambarcaţiune aşa că lăsă din nou să-i cadă instrumentul. O privire asupra ceasului ne lămuri că rămăsesem inconştienţi vreme de patru ceasuri.

   — De ce te uiţi în larg, Mariane? Presupui că „oaspetele" nostru, chinezul a şi spălat putină? l-am întrebat eu.

   — Ia uite-te jur, Robert, nu ţi se pare că mica noastră barcă de salvare lipseşte?

   — La dracu, nu mă putui eu abţine să nu scrâşnesc printre dinţi.

   Pe marea calmă o barcă putea străbate un drum lung mai ales dacă era prevăzută c-o mică pânză.

   — Dacă aş putea şti în ce direcţie a luat-o, n-ar fi nici o problemă să-l ajungem, spuse cu regret prietenul meu.

   — Va căuta s-ajungă în vecinătatea insulei Sumatra şi asta cât mai repede cu putinţă. Mai sunt două ore până se- ntunecă, dacă până atunci nu-l prindem, pe ziua de azi putem să-i punem capăt căutării.

   — Cam la fel cred şi eu, Robert. Dacă a luat totuşi o altă direcţie, atunci mai devreme sau mai târziu drumurile noastre se vor încrucişa. Aşa că probabil c-a luat-o îndărăt, spre Sumatra. Dar uite, că vine John! Trebuie să-i spunem să pornească de îndată motoarele.

   — Helo John, am strigat eu, chinezul şi-a însuşit barca noastră de salvare şi s-a cărăbănit. Dă drumul repede la motoare poate-l ajungem, totuşi!

   John alergă în sala maşinilor; puţin după aceea am auzit cum ambele motoare au început să lucreze din plin, deci nu erau scoase din funcţiune, ceea ce ne-a bucurat mult.

   Stârnind un val uriaş la proră, iahtul o porni cu toată viteza înainte.

   — Cu toată puterea motoarelor, strigă Marian, prin portavoce.

   Eram convins că nu va dura mult până ce-l vom ajunge pe intrus, în caz să alesesem direcţia cea bună.

   Marian şi