Fu Kang cunoştea secretul citirii hărţilor, întrucât după ce privi scurt înspre hartă spuse:

   — Spre insula asta domnule nu merge! Este insula diavolului, toţi care debarcă pe ea sunt pierduţi.

   M-am uitat grav spre Marian, deoarece chiar în faţa acestei insule aruncasem ancora. Acesta începu să-l întrebe pe Fu Kang de ce este insula asta atât de periculoasă.

   — Fiindcă acolo sălăşluieşte diavolul, veni răspunsul.

   — Şi cine ţi-a povestit asta Fu Kang? voi să ştie Marian.

   — E ştiut demult. Solbre mi-a povestit şi el, când din greşeală am dat de insulă. Cu greu a putu corabia noastră să scape nevătămată.

   Marian izbucni într-un râs curios.

   — Bine, Fu Kang, aşadar nu vom naviga înspre insula asta, dar pe care dintre insulele aparţinând grupului Nias se găseşte profesorul prizonier?

   — Fu Kang nu ştie! Poate stă scris în cartea mică.

   — Nu-i nici în carnetul de notiţe, Fu Kang, dar îi vom da noi de urmă.

   L-am dus din nou pe chinez în carceră după ce Li Tan îi dăduse de mâncare. Pe punte Pongo nu observase nimic neliniştitor, asta am aflat-o după ce-am urcat îndărăt pe punte şi Marian îi povestise acestuia despre afirmaţiile chinezului. Pongo râse, adăugând:

   — Pongo nu mai are frică de stafii, de când e cu masser. Pongo vede că nu sunt spirite.

   Pongo fusese iniţial superstiţios, ba chiar foarte superstiţios până-şi dădu seama că toate întâmplările aparent misterioase îşi au o explicaţie logică chiar dacă la început nu pot fi lesne înţelese.

   După ce am tras la sorţi veghea, ne-am dus la culcare, nu înainte de a-l atenţiona pe John, care preluase primul schimb de pază, să fie cu ochii în patru, ceea ce acesta ne şi promise.

   Marian trăsese al doilea schimb, eu al treilea. Când m-a trezit, mi-a şoptit că auzise diferite zgomote pe plajă. Pongo susţinuse nu prea convins c-ar fi putut fi cauzate de anumite feluri de animale, care ajunseseră acolo.

   Am început să mă plimb pe punte, de colo până colo. Noaptea era senină şi stelele străluceau vii. Jumătatea conului lunii răspândea o lumină slabă, suficientă totuşi pentru a putea distinge suficient de bine ţărmul.

   De multe ori am distins zgomote ciudate, de parcă cineva umbla prin apă. M-am oprit şi am examinat cu atenţie încă o dată malul. Întrucât n-am văzut nimic deosebit mi-am reluat plimbarea. Pongo care avea un somn foarte uşor îşi aşternuse culcuşul chiar lângă bastingaj, dar acum dormea netulburat.

   Când nu mai rămăsese aproape nimic din cele două ore de veghe ale mele, l-am deşteptat pe John şi i-am împărtăşit cele întâmplate, relativ la zgomotele ciudate percepute.

   John era nerăbdător să-şi preia postul şi era numai foc şi pară, vădit intrigat de cele relatate. M-am aşezat liniştit, din acest punct de vedere, jos şi mi-am reluat somnul.

   Deodată picoteala mea a fost întreruptă de un strigăt pe jumătate înăbuşit. Speriat am sărit în picioare în acelaşi timp cu Marian şi-am alergat amândoi înspre balustradă, unde se afla deja Pongo, care scruta malul.

   John auzise şi el un zgomot atât de puternic încât îl trezise pe Pongo.

   Strigătul înăbuşit fusese scos chiar de marinar, pe care uriaşul negru îl împiedicase să se dea mai departe, de gol.

   Vedeam că ceva se petrece pe mal. Ceva întunecat se târa pe plajă. Să fi fost vreun om sau vreo felină? La scurte intervale arătarea se mişca şi înainta din nou.

   — Ce ar fi să mergem cu barca noastră de salvare până acolo, spuse în şoaptă Marian. Trebuie să ştim cu ce fiinţă avem de-a face acolo.

   — În orice caz, crocodil nu pare a fi, îi replicai eu

camaradului meu, la fel de încet.

   John plasase mica barcă de salvare de cealaltă parte a iahtului pentru a nu putea fi observată de pe mal, în caz că insula ar fi fost locuită.

   Pongo ţinu malul insulei sub observaţie până-n ultimul moment, până ce noi ne instalasem deja în barcă. John a dorit să ne însoţească dar Marian fusese împotrivă, întrucât trebuia să rămână cineva la bordul vasului împreună cu Maha, chiar şi Li Tan ni s-ar fi alăturat şi fusese convins doar cu greu să renunţe.

   Din câteva lovituri de vâsle, Pongo mână barca rapid către mal. Nu ne luasem carabinele, ci doar pistoalele pe care le purtam la brâu, sperând să ne descurcăm şi cu atât.

   De abia când am păşit pe mal, am putut vedea fiara misterioasă foarte aproape de noi, era pe jumătate în apă şi se mişca extrem de anevoios înainte.

   — Un dugong! am râs eu, puţin înciudat că ne-am lăsat somnul odihnitor, tulburat de animalul acesta inofensiv.

   Pongo mână ambarcaţiunea-n apropierea animalului, care avea o lungime de vreo patru metri. Nu părea să se teamă de noi, ci rămase liniştit în apă.

   La un semn al lui Marian, Pongo vâsli înapoi spre iaht.

   John se interesă îndată ce ajunseserăm sus, ce fel de animal am văzut. A trebuit să-i descriu animalul întrucât în viaţa lui nu mai văzuse un dugong.

   — Trebuie să-ţi descriu mai degrabă animalul, pentru că n-ai mai văzut aşa ceva, am început eu. Dugongul e un mamifer, ce aparţine clasei înotătoarelor, sirenelor sau vacilor de mare. Are un corp în formă de peşte şi poate măsura între trei şi patru metri şi jumătate. Are câte un colţ în fiecare din părţile superioare şi-o coadă semicirculară, perfect echilibrată. Buza superioară este foarte mare şi tăiată în formă de inimă, acoperită cu ţepi scurţi şi aspri. Dugongul apare aproape numai în Oceanul indian şi se aţine pe lângă coastă, hrănindu-se cu alge.

   — Carnea lui e comestibilă, domnule Bertram? întrebă marinarul care din considerente practice voia să tragă foloase şi cunoştinţe deopotrivă.

   — Carnea e fragedă dar gustul e dulceag, din cauza asta nu e prea consumată, în schimb grăsimea e foarte apreciată un animal de genul acesta oferă vreo jumătate de chintal, în medie, de grăsime.

   Din piele se fac sandale iar din dinţi se pot prelucra mătănii, cărora li se