respira şi ameninţa să-mi rupă gâtul. În ciuda sforţărilor mele, mi-am pierdut rapid cunoştinţa.

   După ce mi-am revenit treptat, privirea mi-a căzut asupra lui Marian şi Pongo.

   Ne găseam într-un luminiş în pădure şi eram îngropaţi până în gât în pământ. Nu puteam să-mi mişc nici un mădular şi la fel păţiseră şi cei doi tovarăşi ai mei. Legaţi nu eram. Marian îmi strigă că el şi Pongo căzuseră în aceeaşi capcană. Nu vedeam în faţa noastră nici un duşman fizic sau nu se arătase până acum.

   Pongo strigă deodată cât putu de tare că-n faţa lui Marian era înfipt ceva alb. De îndată ce Marian descoperise ce voia să spună credinciosul negru, scutură numai neîncrezător capul.

   În iarba înaltă stătea... Un plic.

   Scrisoarea stătea pe un mănunchi de ierburi astfel desfăcută încât Marian putea s-o citească. Sigur cu mare greutate întrucât tulpinile plantelor se mişcau uşor în bătaia vântului, iar depărtarea era destul de mare.

   Mesajul ne arată, Robert, că o mai veche cunoştinţă de-a noastră vrea să se răzbune pe noi. Nu vom fi găsiţi niciodată aici şi trebuie să aşteptăm numai până deseară şi atunci vom primi o mică vizită, scurtă dar extrem de neplăcută.

   — Este semnat mesajul, Mariane?

   — Un răzbunător sinistru - cu asta se semnează, Robert.

   — Să sperăm numai că Maha ne va găsi el înainte de căderea întunericului.

   — Dacă John nu se va lăsa păcălit la rândul lui, cum am păţit-o noi, îmi completă Marian cuvintele.

   — Nu se va lăsa cu siguranţă îndepărtat de iaht, Mariane.

   — Ce crezi, cine ar putea fi „răzbunătorul sinistru" şi ce legătură are cu „mica vizită", interveni Pongo în discuţie.

   Atât cât îmi permitea mobilitatea extrem de redusă, de care dispuneam, mi-am întors capul şi am văzut la o oarecare depărtare câteva oase albe. În ciuda căldurii mă trecu un fior de gheaţă. Oasele acelea - numai furnicile le puteau roade astfel. Să fi ştiut „răzbunătorul sinistru" că o cohortă de furnici va trece pe aici?

   M-am uitat la Marian. Acesta-şi dăduse seama imediat ce fel de primejdie ne păştea. Mai ştia că-n acest caz nu se- ntrevedea nici o scăpare. Eram îngropaţi atât de adânc încât chiar şi fără legătură nu mai puteam să ne mişcăm nici un mădular.

   — Maha ne va găsi cu siguranţă, dacă John are posibilitatea să-l lase pe uscat, fu de părere Marian.

   Mai departe, Marian nu putut continua întrucât fu întrerupt de un râs sonor care venea din spatele unui tufiş.

   Ne-am uitat în direcţia din care venise râsul dar n-am putut vedea nici un om. Şi din nou răsună o voce, pe care o mai auzisem:

   — Aşadar, speraţi să fiţi eliberaţi de către ghepardul vostru, domnilor! Bine că mi-aţi spus-o! O să iau de îndată contramăsuri. Ar fi păcat să scăpaţi răzbunării mele.

   Duşmanul nevăzut tăcu. După o vreme Marian întrebă foarte calm:

   — Dacă trebuie să murim aici, atunci, cel puţin să ni se spună care este motivul. Ce lege am încălcat?

   Nevăzutul râse din nou, apoi spuse c-o voce ironică:

   — E interesant că vă bateţi capul pentru ce trebuie să ispăşiţi. Aşa trece timpul mai repede, domnilor! Poate că mă voi mai întoarce cu puţin înainte de lăsarea serii din nou aici! Acum am de neutralizat ajutorul pe care-l aşteptaţi. Dar vă rog să nu vă plictisiţi!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   Am auzit zgomote-n tufiş şi paşi care se-ndepărtau repede. M-am uitat întrebător la Marian:

   — Vocea asta, am spus eu, am mai auzit-o de curând. Nai recunoscut-o tu, Mariane?

   — Nu pare să fie-n legătură cu Solbre, zise Marian.

   — Păcat c-am vorbit atât de tare între noi, dacă nu poate ajunge Maha la noi, atunci, chiar nu ştiu cine ne va putea elibera.

   — Pongo îşi poate mişca puţin mâinile, spuse credinciosul nostru însoţitor. Va dura mult până să se elibereze, pentru că nu poate arunca pământul.

   — Sforţările tale au puţine şanse de succes, Pongo, spuse Marian. Fiindcă mâinile sunt şi ele îngropate în pământ, chiar dacă sapi pământul cu degetele în jurul tău, acesta va cădea la loc.

   — Pongo încearcă dacă numai una dintre mâini liberă, atunci îndată tot liber, spuse el.

   După-amiază era pe ducă şi dacă Pongo spera să se elibereze atunci trebuia să se grăbească pentru a reuşi înainte de căderea serii.

   Cele trei ore care trebuiau să treacă până ce John să ni-l trimită pe Maha, se scurseseră demult.

   — Probabil c-am fost transportaţi în stare de inconştienţă, Robert, spuse Marian, aşa că Maha nu ne poate găsi urma deşi n-ar fi exclus ca răzbunătorul să fie surprins de către ghepard.

   — Dar dacă am striga, nu ne-ar auzi poate Maha? am sugerat eu.

   — Atunci ne va auzi şi duşmanul nostru, care se va grăbi să vină înapoi pentru a-l împiedeca pe ghepard să ne elibereze.

   — Nu putem însă nici aştepta nepăsători să vină noaptea, pentru a fi atacaţi de furnici, am spus eu puţin iritat.

   — Vom aştepta pân la lăsarea serii, Robert şi apoi Pongo va face încercarea de a-l chema pe Maha.

   În rest am păstrat tăcerea fiecare fiind preocupat de gândurile sale. Oră după oră se scurse fără ca Maha să-şi facă apariţia. Marian îşi rotea capul în toate părţile ca şi cum ar fi căutat să surprindă mai repede apariţia ghepardului.

   Şi iarăşi răsună, undeva în tufiş, vocea batjocoritoare şi

muşcătoare a necunoscutului.

   — Încă o jumătate de oră, domnilor, până la venirea serii. V-a amorţit puţin soarele? Veţi vedea însă ce înseamnă mica surpriză ce v-am pregătit-o, pe insula asta locuieşte diavolul, aşa cum spun şi locuitorii. Voi juca puţin rolul diavolului şi vă voi expedia cu ajutorul „colaboratorilor" mei drept în iad.

   —  Poate c-o să ne arăţi drumul înainte, îi răspunse Marian. Ai uitat să ne