Am bănuit că Marian voia doar să-l provoace pe necunoscut să vină în luminiş, pentru a ne da seama cu cine avem de-a face. Acesta însă bănui ceva pentru că ne strigă:

   — Cu o păcăleală atât de ieftină nu mă puteţi amăgi. Ştiu prea bine că nu vă puteţi elibera. Dacă v-ar fi reuşit, precis nu mi-aţi fi spus-o. Veţi fi ucişi de un răzbunător neînduplecat. Am găsit şi carneţelul cu notiţe în timp ce vă percheziţionam. Foarte relevant. Voi fi pe deasupra şi moştenitorul vostru.

   — N-o să cunoşti piedicile care-ţi vor sta în cale, îl avertiză Marian.

   — Lasă asta-n grija mea din păcate nu mi-a reuşit să pun mâna pe vasul vostru, întrucât oamenii voştri au fugit. Cred că voi reuşi mai târziu, fiindcă sunt sigur că nu veţi fi abandonaţi aici de cei de pe vas. Oricum salvarea va veni prea târziu. La rândul meu, trebuie să mă grăbesc întrucât într-un sfert de oră se întunecă. Atunci „odihnă plăcută" şi mai ales „eternă", domnilor. Şi mai gândiţi-vă cine este „răzbunătorul sinistru".

   Din nou am auzit un pârâit de crengi. Necunoscutul se- ndepărta şi de data asta rapid.

   — Masser, Pongo nu poate elibereze, spuse peste câteva minute uriaşul negru. Pongo cheamă Maha.

   Marian îşi dădu consimţământul şi Pongo fluieră de câteva ori în stilul caracteristic. Era acum totuna, dacă necunoscutul ne auzea. De frica furnicilor nu va apărea în luminiş şi principalul lucru era ca Maha să audă chemarea lui Pongo.

   După o pauză de trei minute, Pongo îşi reluă chemările, dar Maha nu apăru şi nici un răspunse. Eram pe punctul de a-mi pierde speranţa când crengile în faţa cărora stătea

Pongo îngropat se dădură în lături şi  Maha, ghepardul

nostru păşi călcând ca pe ace în luminiş.

   Uriaşul negru îi strigă ghepardului câteva cuvinte pe un ton scăzut. De îndată Maha începu să sape ca şi un câine pământul din jurul lui Pongo şi-o făcea cu atâta îndârjire de parcă ar fi pândit un pericol iminent, cum de altminteri şi stăteau lucrurile.

   Curând Pongo avu braţul liber şi putu el însuşi să contribuie la eliberarea sa, eliberându-şi cealaltă mână şi apoi întregul corp. Câteva minute mai târziu sta râzând în faţa noastră şi începu imediat să-l dezgroape pe Marian. În acelaşi timp, Maha se străduia să sape în jurul meu. Totul merse foarte repede, pe când toţi trei eram liberi, începu şi să se întunece. Pongo îl mângâia pe Maha.

   Inteligentul animal păru să ştie prea bine ce contribuţie a avut aici. Se ghemui duios la picioarele uriaşului apoi veni înspre mine şi Marian.

   A încerca acum să străbatem insula, pentru a-l căuta pe potrivnicul nostru, atâta timp cât eram neînarmaţi n-avea nici un rost. Am decis s-alergăm repede pe iaht pentru a lua arme noi.

   Înainte de a se face dimineaţă nu puteam oricum întreprinde ceva serios. Cu ajutorul lui Pongo am găsit repede o cărare, care ducea înspre micul lac din golf unde aruncasem ancora. După o oră de marş neîntrerupt, am ajuns la ţărm. Am urcat o mică înălţime de unde puteam privi nestingheriţi luminile de poziţie ale iahtului nostru. Acum era cazul să chibzuim foarte bine. Prin strigăte nu ne puteam înţelege cu John.

   Depărtarea până la iaht era prea mare pentru asta, iar lămpi de buzunar nu aveam.

   — Masser, Pongo înotă până la vas şi-aduce aici, ne spuse uriaşul în stilul lui direct şi simplu.

   Tentativa asta nu era lipsită de pericole, întrucât în golful ăsta mişunau, după toate aparenţele, rechini. Din acest motiv, Marian spuse numai:

   — Depărtarea este destul de mare şi tu nu posezi nici o armă pentru a te apăra de rechini.

   — Pongo reuşeşte totuşi, spuse prietenul nostru negru şi începu să-şi dea jos puţinele haine pe care le avea asupra sa. Masser aşteaptă-n golf, Pongo se-ntoarce cu vas.

   De rechini, Pongo nu se temea deloc, chiar dacă nu era înarmat, coborî în apă şi se-ndepărtă cu câteva lovituri puternice de braţe spre iaht. Îl puteam urmări în bătaia lunii. Străbătuse cam jumătate din distanţă când începu să strige:

   — John, John! Aici Pongo, Pongo! Rechini! Pongo în pericol!

   Spunând asta dispăru de la suprafaţa apei şi mă străbătu un fior de gheaţă la gândul ce i s-ar fi putut întâmpla.

   Iahtul nostru se puse repede-n mişcare la strigătele lui Pongo şi veni cu toată viteza înspre locul de unde s-auzise strigătul.

   Pongo nu mai apăru din nou la suprafaţa apei şi-acum m- am uitat plin de tristeţe la Marian.

   Acesta nu spuse nimic la început, după care îmi arată ceva lateral, în largul mării. Atunci l-am văzut pe credinciosul uriaş în apropierea iahtului.

   Când iahtul trecu pe lângă el, uriaşul apucă cu îndemânare frânghia care i se aruncă şi făcând o adevărată paradă de acrobaţie, se căţără repede pe punte, nici o secundă prea devreme, întrucât tocmai în spatele său, un rechin cât toate zilele făcu o tumbă prin aer deschizându-şi gura ca să-şi apuce prada din zbor şi alta nu! Dar Pongo căzuse deja pe punte. El păşi acum înspre puntea de comandă unde îl salută pe John, după care se aşeză el însuşi la cârmă, nu înainte de a-l trimite pe Li Tan în sala maşinilor. Am coborât de pe înălţime în golf, aşteptând să vină înspre noi, încet, încet iahtul. Pongo oprise motoarele chiar la intrarea în micul lac, unde ancorasem prima dată şi- acum iahtul venea încet înspre locul unde stăteam noi acum.

   Câteva minute mai târziu am ajuns la bord. Iahtul se- ntoarse şi-o luă înspre largul mării. La o oarecare depărtare de coastă am aruncat ancora.

   Până dimineaţa voiam să aşteptăm acolo. După ce i-am povestit lui John peripeţiile noastre ne spuse şi el cum a fost somat de o voce necunoscută să vină pe ţărm. Aparent stăpânii săi îi dăduseră un asemenea ordin. John, însă, se ţinu de convenţia ce-a avut-o de la început cu noi, atunci necunoscutul trase asupra iahtului.

   Din cauza asta a luat-o