A aşteptat trei ore, după care l-a trimis pe Maha pe uscat.

   Animalul nu ne putuse lua urma imediat, deoarece fusese debarcat în altă parte a insulei. Remarcase însă mişcări înşelătoare în tufişuri şi din cauza lor, John nu cutezase să-l lase pe Maha în acelaşi loc unde o făcusem noi. De aceea lui Maha i-a trebuit mai mult timp până să ne găsească.

   Eram obosiţi şi flămânzi, de aceea Pongo ne pregăti o mâncare caldă pe care am înghiţit-o cu deosebită poftă. Am tras la sorţi de pază şi ne-am dus la culcare, ştiind că ne putem baza pe John. Acesta ne demonstrase că poate fi loial şi inteligent totodată. Marian îi exprimă aprecierea şi recunoştinţa noastră.

   Noaptea trecu fără incidente. Puţin înainte de revărsatul zorilor, Marian ne-a dat semnalul de deşteptare. El avusese ultima veghe. Voiam să intrăm repede-n lacul cel mic, pentru ca odată cu zorile să fim pe insulă.

   Ne-am grăbit cu micul dejun. De îndată ce-am păşit pe uscat, răsăriră şi zorile, aşa că mai bine n-am fi putut aprecia timpul.

   John se ascunsese ieri cât mai bine, când începuse să se tragă asupra vasului pentru a nu putea fi atins de un glonţ rătăcit. Se crea şi impresia că vasul fusese părăsit.

   De data asta am mers într-o altă ordine în interiorul insulei. Pongo venea în urmă, păzindu-ne ariergarda. Îl luasem şi pe Maha cu noi şi Marian îl ducea în lesă.

   Ne înarmasem pe iaht cât mai bine, din arsenalul nostru de rezervă.

ÎN PIVNIŢELE PREOŢILOR

   AM AJUNS CURÂND ÎN LUMINIŞUL în care stătea coliba singuratică.

   Marian şi cu mine am năvălit cu pistoalele pregătite înăuntru. Nici un om nu se vedea prin preajmă, coliba părând părăsită. Ştiam acum unde pândea pericolul şi eram hotărâţi să nu ne mai lăsăm păcăliţi şi a doua oară. Am dat uşa de perete şi m-am uitat în interior. Deodată ce am privit spre acoperiş am recunoscut o trapă, prin care fusesem traşi în sus, sugrumaţi pe jumătate. Acum trapa era închisă. Am intrat aşadar înăuntru colibei, convingându-ne la fiecare pas că pământul de sub noi era suficient de solid.

   Marian îl lăsase pe Maha la Pongo, pentru a nu ne stingheri în cercetări. Dacă l-am fi luat cu noi, n-am mai fi avut şansa de-a cădea a doua oară în mâinile „răzbunătorului" necunoscut.

   Stăteam chiar în mijlocul camerei, când deodată pământul de sub picioarele noastre cedă. Înainte de-a avea vreme să strigăm după ajutor, zăceam într-o pivniţă adâncă de vreo patru metri, ai cărei pereţi erau zidiţi cu multă măiestrie. Am căzut destul de rău dar ne-am putut ridica, nu înainte de-a ne ridica pistoalele care ne scăpaseră din mâini când am căzut.

   O privire aruncată-n sus ne asigură că trapa fusese din nou închisă. A trebuit să facem uz de lămpile noastre de buzunar pentru a cerceta hruba în care căzusem, pentru că aceasta nu era prevăzută cu nici o fereastră.

   L-am privit pe Marian scuturând din cap; deasupra o colibă mizerabilă de indigeni de joasă condiţie, iar aici jos o pivniţă cu ziduri măiestre de formă pătrată! Ce voia să însemne asta?

   — Aici, pe locul acesta, trebuia să fi existat un templu vechi, spuse Marian, care luă primul cuvântul după cele petrecute.

   A trebuit să-i dau dreptate. Am început să cercetăm pereţii în căutarea unei ieşiri care să permită evadarea.

Spre bucuria noastră, după vreo zece minute am găsit un bloc de piatră, ieşit în afară, pe care l-am putut mişca încet, trăgându-l spre noi. De îndată ce Marian putut să lumineze în deschizătură, îmi făcu un semn cu capul. Se coborî repede în noua încăpere întunecată, iar eu n-am pregetat să-l urmez, constatând că ne aflam într-o nouă încăpere şi mai mare, din care porneau două ganguri ce duceau în direcţii contrare, spre est şi vest. Şi aici erau bucăţi de piatră care se-mbinau cât se poate de armonios.

   Marian propuse s-o luăm mai întâi spre est, care după toate probabilităţile fusese de curând folosit, dându-ne seama de asta imediat după urmele lăsate de tălpile unor picioare în praful ce acoperea podeaua. Această direcţie ducea şi spre mica înălţime, de unde ajungeam nemijlocit în golf şi Marian era de părere că abia acolo se va sfârşi coridorul.

   Am mers aşadar pe acest gang urmărind cu atenţie pereţii şi podeaua dar nu se petrecu nimic deosibit. În cele din urmă am dat de o uşă de fier zăvorâtă pe care n-o puteam forţa. Alte zece minute ne-am pierdut încercând în fel şi chip s-o deschidem, până ce Marian a găsit şi aici un mecanism secret, care permitea uşii să se deschidă.

   Ceea ce se înfăţişă înaintea ochilor noştri era o boltă de mormânt ori mai degrabă un cavou, pe-a cărui pereţi erau atârnate mumii de indieni, care mai purtau încă veşminte bogate, preoţeşti. Minute-n şir am sta şi-am contemplat acest tablou lugubru. În mijlocul cavoului se ridica o stâncă de formă pătrată, bine şlefuită, pe care stătea o mumie îmbrăcată mai ceremonios şi mai luxos decât celelalte.

   Cu mare prudenţă am păşit în încăpere, care spre mirarea noastră păstra un aer proaspăt, respirabil şi parcă îmbălsăma.

   Aici trebuie să fi fost prevăzută-n construcţie o sursă de ventilaţie secretă.

   Ne-am îndreptat atenţia din nou asupra mumiilor. Cea de pe piedestal aparţinea fără îndoială unui indian bătrân cu barbă albă, care ocupase un post important în viaţă. Eram aşa de pierduţi în contemplarea asta, încât nici nu am observat cum una dintre mumii se redeşteptase la viaţă şi se strecura în spatele nostru. În timpul acela am simţit o lovitură puternică dată în moalele capului. Cu ajutorul unui săculeţ de nisip fusesem doborâţi jos, cum am stabilit mai târziu, dar imediat după lovitură mi-am pierdut cunoştinţa.

   Când mi-am revenit, stătea întins legat pe un postament de scânduri, de mâini şi de picioare. De departe venea o muzică plăcută, chiar unei urechi de european şi mirosul de aer îmbălsămat mă-nconjură încă. Nu puteam să-mi mişc nici un mădular, nici măcar capul, pentru a mă