Era şi acesta în situaţia mea sau izbutise să se salveze?

   Puteam doar cu greutate să-mi ţin ochii deschişi şi privirea îmi era îndreptată spre tavanul sub formă de cupolă, acoperit cu înscrisuri indiene situat la o înălţime de vreo cinci metri. O lumină roşie domnea în încăpere peste tot, deşi îmi venea greu să gândesc, mi-am dat seama că mă găseam într-un templu în care tocmai avea loc o ceremonie de cult. Muzica ciudată se amplifica, iar cântecul, purtat de un cor bărbătesc îmi răsuna ciudat la ureche.

   Postamentul sau dricul de scânduri pe care stăteam fu ridicat în sus şi dus de-acolo. O oboseală grozavă mă cuprinse aşa încât pe timpul transbordării am adormit din nou.

   Visam sau era aievea? Când m-am trezit, stăteam drept şi-mi puteam ţine ochii deschişi fără osteneală. Corpul îmi era paralizat.

   În ciuda tuturor sforţărilor nu puteam să-mi mişc nici un mădular şi nici capul nu mi-l puteam întoarce. Un întuneric de nepătruns mă-nconjura şi simţeam din nou mirosul de balsam. Să fi fost readus din nou în cavoul mortuar unde fusesem surprinşi şi doborâţi prima oară?

   Am încercat să vorbesc dar nici pomeneală. Mă-ntrebam de ce, dacă stăteam în picioare nu mă prăbuşeam. Gândurile îmi erau foarte vii şi se-ndreptau spre Pongo, care rămăsese afară. Va putea el să mă găsească? Dar unde era Marian?

   Nimeni nu-mi putea da nici un răspuns. În cele din urmă gândurile mi se-ncurcară şi-am adormit din nou.

   O lumină puternică mă redeşteptă. Am văzut înaintea mea încăperea cu mumii indiene şi deveni conştient că eu însumi devenisem una dintre acestea, învelite astfel în bandaje, încât nu mai puteam mişca nici un deget.

   La lumina unei lămpi apăru un om al cărui cap era acoperit de un văl, astfel încât nu-i puteam vedea faţa. Îmi arătă mumia din faţa mea şi-mi spuse:

   — Acum sunteţi mai bine plasaţi decât în luminişul unde eraţi sortiţi să cădeţi pradă furnicilor, domnilor. V-am adus din nou în puterea mea şi-acum cu siguranţă nu vă va găsi nici un om. Aveţi avantajul de-a vă putea privi unul pe altul. Într-o oră vă veţi recăpăta vocea, aşa că veţi putea vorbi împreună pentru a vă putea petrece vremea mai uşor, până când foamea vă va tăia piuitul. Se-nţelege doar că mumiilor, lor nu le e dat să mănânce. Chiar dacă veţi striga din răsputeri, camarazii voştri nu vă vor găsi aici. În aceste cavouri mortuare, nu poate pătrunde nimeni. Poate vor trece zeci de ani sau chiar sute până ce să vă găsească cineva. Iată răzbunarea mea şi o savurez pe deplin.

   „Răzbunătorul sinistru" mă privi acum şi pe mine şi dădu din cap, ca şi cum ar fi întâlnit o veche cunoştinţă. Când m- am uitat spre Marian, nu-mi puteam crede ochilor. În faţa mea nu stătea un alb ci un indian, care avea trăsăturile prietenului meu, faţa sa era vopsită-n brun şi puteam presupune că acelaşi lucru mi se întâmplase şi mie.

   Ne-am uitat unul la altul, fără a ne putea mişca nici muşchii feţei. Dar omul cu capul mascat ne spuse că într-o oră ne va reveni graiul şi probabil, speram ca paralizia aceasta va mai slăbi.

   „Răzbunătorul" ne privi câtva timp în tăcere ca şi cum ar fi savurat ultimele momente ale triumfului său. În cele din urmă parcă se hotărî să ne părăsească, dar nu înainte de-a face o plecăciune ironică şi să ne spună:

   — Rămâneţi cu bine, domnilor! Se prea poate ca să mă întorc încă o dată pentru a mă interesa de starea în care vă aflaţi. Pe camarazii voştri îi voi putea învinge într-un alt mod şi vor muri de-o altă moarte. Cu ei nu voi mai proceda atât de ceremonios. Dacă vă interesează aflaţi că sunteţi închişi în criptele unei secte de preoţi care mai există şi azi şi căreia îi aparţin şi eu. Pe fraţii mei aţi vrut să-i omorâţi. Mi- am pregătit singur răzbunarea şi eu însumi v-am adus aici. Rămâneţi cu bine!

   Necunoscutul îşi luă lampa şi se-ndreptă înspre partea criptei care venea perpendicular pe gangul, pe care fuseserăm aduşi. Din nou ne înconjură un întuneric de nepătruns.

   Aşteptam acum momentul în care îmi va reveni darul graiului. După o jumătate de oră am simţit într-adevăr furnicături în întreg corpul ca şi cum un cârd de furnici m-ar fi invadat deodată. Puteam acum respira mai bine. Deodată mi-am auzit numele spus în şoaptă. Aceasta era vocea lui Marian! Şi eu puteam în sfârşit răspunde:

   — Avem puţin speranţe, Robert, de-a mai fi găsiţi şi aici de către Pongo! Ai descoperit între timp cine ar putea fi „răzbunătorul sinistru"? Îmi bat capul degeaba şi nu pot dezlega misterul.

   — O fi vreun preot, Mariane, dar nu-mi pot aminti când am jignit pe unul dintre aceştia.

   — Preoţii ar fi închis intrarea în vechea colibă aşa încât Pongo nu poate pătrunde înăuntru. Aici trebuie să se fi aflat demult un templu important, iar subteranele astea sunt numai ce-a mai rămas.

   — Am încercat până acum, degeaba, să-mi îndepărtez bandajele, Mariane. Sper doar că Maha să ne dea de urmă. Pongo îl va îndemna la asta.

   — Dacă preoţii au dărâmat gangul care duce aici, ar putea dura zile întregi până ajunge el la noi. Mai putem spera atunci numai la o minune.

   —  Eu din contra, nu mă bazez pe nici o minune, ci pe ajutorul lui Pongo. Miracolele nu se întâmplă prea des. Pongo însă a intervenit întotdeauna cu succes. Pongo va veni cu siguranţă şi nu se va lăsa până nu ne va găsi, am spus eu pe un ton ce se voia încurajator.

   — De venit, va veni cu siguranţă, Robert! Să sperăm că nu prea târziu pentru noi.

   M-am gândit la multe situaţii pe care le-a rezolvat credinciosul Pongo, la situaţiile disperate din care ne-a scos vii şi nevătămaţi. De ce nu s-ar întâmpla şi de data asta la fel?

   Mi-am împărtăşit sentimentele tovarăşului meu de suferinţă. Orele se scurseră însă, fără ca Pongo