să sosească. Treptat mi se făcu foame dar aceasta trecu. Începu să mi se facă sete. În curând muream de sete. Din nou apăru foamea şi setea, care mă înnebuneau aproape. Aşa trecu ziua a doua. Treptat am obosit să mai şi vorbim. Doar rar mai rosteam câteva cuvinte în întunericul dens din jurul nostru. În cele din urmă am renunţat şi să ne mai încurajăm reciproc.

   Între veghe şi vis au trecut alte ore. Mereu mai multe. Eram încă în stare să judecăm limpede? În fantezia noastră mi se părea c-auzeam zgomote şi speram mereu că vine Pongo, dar probabil că nu ne-a putut găsi. În cea de-a treia zi, necunoscutul apăru din nou, ne privi râzând şi spuse:

   — Plăcută stare, nu-i aşa, domnii mei? Aşa se întâmplă când te amesteci unde nu-ţi fierbe oala. Cu ajutorul vostru - o să vă ajut puţin - am fost condamnat la moarte şi-am putut scăpa doar în ultimul moment cu destulă trudă.

   — Mi-e totuna cine eşti, şopti Marian, străduindu-se s-o facă cât mai apăsat.

   Era atât de epuizat ca şi mine de altfel, încât nu mai lua parte activă la tot ce se petrecea în jurul lui, chiar dac-ar fi trebuit să i se releve, cine era responsabilul de situaţia deznădăjduită în care ne aflăm.

   — Vă părăsesc deja puterile, domnilor? îi scăpă necunoscutului, c-o undă de bucurie, am crezut că sunteţi înzestraţi c-o mult mai multă rezistenţă. Aşa se dau unii mari şi apoi nu mai rămâne nimic când e vorba să primească ei înşişi ce au hărăzit altora. Poate că vă va deştepta puţin din letargia de care vă văd cuprinşi, ceea ce- o să vă spun acum. Am pus stăpânire pe iahtul vostru. Prietenii voştri sunt morţi, ghepardul vostru aşijderea! Aşa că nu mai speraţi ajutor din partea lui. O împuşcătură bine ţintită a pus capăt vieţii animalului.

   Când am auzit-o şi pe asta, m-am prăbuşit psihic total. Pongo să fi murit! Pongo, credinciosul nostru prieten negru? Atunci totul era sfârşit. Atunci chiar că nu mai exista nici o scăpare.

   Marian nu răspunse nimic la cuvintele necunoscutului, el închisese pur şi simplu ochii. Lumina lămpii necunoscutului din faţa noastră părea să-l orbească.

   — Văd că vreţi să dormiţi, domnilor, spuse necunoscutul. Aşa că nu vă voi deranja. Aţi avut pentru ultima dată plăcerea ce a-mi vedea faţa pentru că atunci când mă voi reîntoarce nu veţi mai fi demult pe faţa acestui pământ rău şi nerecunoscător.

   Părăsi odată cu cuvintele astea cripta, împreună cu lumina lanternei sale.

   Noi n-am mai adăugat nici un cuvânt. Ce-am mai fi avut să ne spunem? Socoteam că suferinţele noastre ar mai putea dura cel mult două zile. Dacă Pongo era cu adevărat mort. Nu ne mai putea ajuta nimeni.

   Sau să fi minţit necunoscutul? O speranţă nouă mă inundă. Am început să-i spun cuvinte pline de speranţă, smulse cu greutate, prietenului meu, pentru a-l mai îmbărbăta.

   În cele din urmă am renunţat întrucât din atitudinea prietenului meu n-am desprins să mai nutrească o cât de slabă licărire de speranţă.

   Din nou trecu o noapte. Am început să am friguri. Fantezia mea începu să-mi zugrăvească tablouri, care n- aveau nici o legătură cu realitatea. Câteodată aveam impresia că-l văd în faţa ochilor pe Pongo care tăia bandajele lui Marian, pentru a-l elibera. Dar când mi-am deschis ochii n-am putut privi decât în întunericul cel mai adânc.

   Din când în când îmi recăpătam cunoştinţa dar numai pentru a-mi umple sufletul de deznădejde. Nu mai simţeam nici foame şi nici sete, doar o arsură continuă în gâtlej.

   Din nou am crezut că aud un zgomot. De dat asta eram pe deplin conştient. Am încercat din nou să-mi reprim ceea ce credeam că este din nou o nălucire. Dar zgomotul se repetă.

   Şi o secundă mai târziu, horcăi Marian, care timp de mai multe ceasuri păstrase tăcerea:

   — Atenţie Pongo!

   Îmi trecu ca un curent electric prin întreg corpul. Toate chinurile erau uitate. Dar dacă şi această speranţă era

înşelătoare!

   Atunci chiar că eram sfârşit, complet sfârşit. Dar deocamdată mai rămânea speranţa! Mă îndreptai atât cât îmi permitea bandajul. Cuvântul „Pongo" făcuse minuni. Lui Marian trebuie să-i meargă la fel. Am ascultat din nou, cu toate simţurile alertate. Să fi fost Pongo, care-şi căuta intrarea în interiorul criptei? Sau poate că nu-i decât din nou „răzbunătorul sinistru"! Care se reîntorsese dintr-un motiv oarecare?

   Am vrut să-i împărtăşesc gândurile mele lui Marian dar mi-am dat seama că zgomotele veneau dinspre uşa, pe care intrasem noi, aşadar nu putea fi decât Pongo!

   Au mai trecut patru, cinci, zece minute. Mi-au părut cât o eternitate. În cele din urmă am simţit un curent de aer slab. Lumina unei lămpi de buzunar pătrunse în încăpere.

   Fascicolul de lumină ne orbea, aşa încât nu l-am putut recunoaşte pe omul care-l produsese. Cel care intrase lăsă lumina lămpii sale să cadă peste mumiile înşirate acolo, întâmplător, raza de lumină căzu asupra lui Marian. Întrucât fascicolul de lumină se-ndepărtase oarecum de mine, am putu vedea silueta purtătorului de lumină şi-am recunoscut clar statura înaltă a lui Pongo.

   Aş fi izbucnit imediat în râs - în ciuda situaţiei mele - într- un râs sonor, când l-am văzut pe „mumia Marian" care scoase limba, în clipa când razele de lumină ale lămpii îi luminase faţa şi ochii îi străluciră.

   Pongo înlemni pe moment, apoi întrebă, pe un ton pe jumătate neîncrezător.

   — Masser Farrow, să fie oare adevărat?

   — Da, Pongo! Grăbeşte-te! Trebuie să ieşim de-aici cât mai repede! De abia mai putem trăi!

   — Masser Bertram, de asemenea aici? întrebă uriaşul şi- şi trase cuţitul pentru a tăia bandajele lui Marian.

   — Da, Pongo! am strigat eu. Şi eu sunt aici. Aici! Mi-am pierdut deja toate speranţele. Ni s-a spus c-ai murit!

   — Pongo trebuie caută foarte mult! Mai târziu povesteşte! Acum repede, masser Bertram!

   Pongo îi tăie legăturile lui Marian, grăbindu-se cât de poate încât prietenul meu fu de-ndată liber.

   Când prietenul meu fu eliberat din postamentul pe care stătea, era