Marian se aşeză pe micul soclu şi-şi masă muşchii picioarelor şi-a coapselor şi asta timp ce Pongo mă elibera pe mine. Nici mie nu mi-a mers altfel, atunci când bandajele mi-au fost luate.

   În cele din urmă am putut cu chiu cu vai să ne mişcăm. Pongo ne conduse prin gangul pe care am fost târâţi de prima dată aici. Ne luă aproape pe sus şi ne duse spre colibă şi sări cu o îndemânare uimitoare, după noi. În colibă l-am regăsit pe Maha care ne salută cu bucurie.

   În primul rând Pongo ne îndesă în mâini cele două pistoale ale noastre, care ne conferiră siguranţa necesară.

   Am ajuns la micul lac în al cărui mijloc stătea ancorat iahtul nostru. John veni c-o mică barcă, vâslind spre ţărm.

   Câteva minute mai târziu am ajuns pe punte.

   Prima înghiţitură, pe care am luat-o în porţii foarte mici no voi uita în tot restul vieţii. Oarecum împrospătaţi, am mâncat ceva mai târziu, o masă uşoară, după ce ne-am întins câteva ore să dormim. Pongo şi John au rămas de pază pe punte, în timp ce Maha se târâia de-a lungul lacului, adulmecând în toate părţile. Era încă o noapte adâncă, atunci când Pongo ne eliberase. De-ndată însă ce ne-am aşezat să ne odihnim se făcuse ziuă. Se putea presupune că nimeni n-a observat eliberarea noastră.

   Am dormit vreo cinci ore, ne-am mai înviorat încă din nou cu mâncare şi băutură, după care ne-am simţit gata pentru o nouă zi şi noi fapte. Marian l-ar fi luat cu multă plăcere pe John cu el atunci când ne-am îndreptat din nou spre colibă, dar nici de data sta nu ne puteam lăsa iahtul fără supraveghere.

   Maha rămăsese în colibă în timp ce Marian şi Pongo au coborât din nou în subterană, pătrunzând în criptă.

   Pongo ne povesti din nou în felul lui simplu cum în ciuda unor zile pierdute degeaba în căutări sterile, Maha îl readuse iarăşi la locul din colibă, unde era localizată trapa secretă pe care n-o putuse totuşi găsi.

   Necunoscutul închisese trapa şi unse treptele cu clei.

   Întrucât Maha se străduia cu încăpăţânare să revină în acelaşi loc, Pongo cu ajutorul uneltei pe care-o luase de pe vas reuşise să îndepărteze cu forţa pământul care ascundea capcana drăcească. Asta a fost primul lucru, pentru că urmarea n-a mai constituit o problemă.

   Când am ajuns în criptă, am văzut imediat că între timp nu fusese remarcată lipsa noastră. Am îndepărtat bandajele, ducându-le deoparte şi le-am aşezat pe soclu. Pe locurile unde stătusem noi am aşezat alte mumii.

   Am cercetat şi cealaltă uşă pe care am găsit-o închisă.

   Nu voiam s-o deschidem cu forţa întrucât nu voiam s- avem în faţa noastră tot soborul de preoţi.

   Voiam să ne răfuim doar numai cu „răzbunătorul sinistru", pe care noi încă nu-l cunoşteam.

   Am hotărât să adoptăm planul lui Marian de-a aştepta în criptă apariţia adversarului nostru.

RĂZBUNĂTORUL SINISTRU

   RĂBDAREA NOASTRĂ FU PUSĂ la grea încercare până târziu după-amiază. Uşa se deschise. O siluetă mascată apăru, cu o lampă de buzunar în mână. Noi ne-am ascuns de îndată, în spatele celorlalte mumii.

   Nu ne-am permis să scăpăm din vedere nici una din mişcările necunoscutului.

   Ca întotdeauna el voi să-i ţină lui Marian o cuvântare ironică. El se postă în faţa soclului, pe care-l socotea plasat pe Marian, dar tresări speriat când observă că-n locul acestuia stătea o altă mumie. Se întoarse din nou pe locul unde stătusem şi făcu aceeaşi descoperire. Plin de îngrijorare se uită din ce în ce mai înspăimântat în criptă.

   Marian ieşi tiptil din ascunzătoarea sa. Când „sinistrul" se-ntoarse privi direct în ţeava revolverului său.

   — Bună ziua, spuse Marian, nu fără ironie. Ai fi vrut să te interesezi de soarta noastră. Ne merge bine. Crede-mă că mă mănâncă degetul să apăs pe trăgaci. Dă-ţi masca jos, altfel ţi-o dau eu cu forţa.

   Mascatul se dădu un pas înapoi, fără îndoială, de frică. Nouă ni se părea ceva normal, dar părea târziu am remarcat că pasul înapoi era exact calculat. Înainte ca Marian să poată întreprinde ceva, lumina se stinse şi... sinistrul dispăruse.

   Mi-am scos lampa de buzunar şi-am aprins-o. În lumina ei am văzut că lanterna necunoscutului nu fusese stinsă. El îşi aruncase numai mantia albă deasupra. Dar unde se ascunsese el? Prin uşă nu putuse dispărea, întrucât eu stăteam foarte aproape şi n-ar fi putut trece fără să-mi dau seama.

   Pongo o luă la goană de-a lungul gangului, reveni însă repede înapoi, cu vestea că „sinistrul" nu-l folosise, întrucât Maha zăcea liniştit de pază în colibă.

   Se punea întrebarea dacă necunoscutul se mai aţinea în criptă dar în acest caz unde? Am decis să lăsăm cercetările din criptă-n seama lui Pongo, pe când eu şi cu Marian voiam să explorăm spaţiile subpământene la care bănuiam că vom ajunge prin aceeaşi uşă prin care apăruse necunoscutul.

   Uşa aceasta am găsit-o închisă dar neîncuiată. În spatele acesteia ducea un gang larg, pe care am păşit cu multă băgare de seamă. Nu era prevăzut cu uşi laterale sau cu trepte care duceau în alte spaţii la alte nivele. Am străbătut coridorul până la capăt şi din nou am dat de-o uşă neîncuiată, pe care Marian a deschis-o încet. Am privit într-o încăpere, în spatele căreia stătea pictat chipul unui zeu. Nici o fereastră nu lumina încăperea şi Marian era de părere că şi această criptă era plasată undeva, mult sub pământ.

   Ne-am stins lămpile de buzunar şi ne-am strecurat pe partea stângă a încăperii. În drum am dat peste o uşă care era în întregime alcătuiră din bronz. Am crezut că e prea periculos s-o mai deschidem, aş că ne-am continuat drumul fiind cu ochii în patru şi uitându-ne mai ales pe părţile laterale ale gangului. Am ajuns în zona unde era aşezat marele chip al zeului. Când am îndreptat şuvoiul luminos al lămpii mele asupra acestuia nu mi-am putut reprima un strigăt de spaimă