şi oroare. Tabloul înspăimântător al zeiţei însetate de sânge care era Khali, cu capul ei în formă de şarpe, aşezat pe un piedestal înalt, părea să rânjească la noi sardonic. Templul era dedicat aşadar sângeroasei Khali, soţia lui Şiva, care nu renunţase la jertfe umane.

   Aceste jertfe omeneşti sunt interzise de către regimul administrativ englez în India. Dar cine poate suprima totul. Un astfel de cult vechi de sute de ani printr-o simplă dispoziţie guvernamentală sau trăsătură de condei?

   Speriat, m-am uitat în jur şi l-am prins pe Marian de braţ, care tocmai se-ntoarse după ce lumina lămpii sale de buzunar căzuse asupra unei perechi de preoţi care stăteau la o oarecare depărtare de noi, într-un semicerc.

   De unde apăruseră aceştia aici? Şi mai ales cum de-au descoperit c-am pătruns în cavourile lor subpământene?

   Cum se vor comporta faţă de noi? Ostil sau paşnic şi mai ales, unde era duşmanul nostru neîmpăcat?

   M-am uitat repede în jur, pentru a-mi asigura spatele pentru orice eventualitate un loc de retragere. În spatele nostru drumul părea să fie liber.

   I-am făcut lui Marian un semn cu cotul. Între timp, preoţii, care purtau pumnale lungi în mâini, se apropiaseră de noi. Marian îmi făcu la rându-i semn cu ochiul, să veghez şi să-l urmez. Şi tocmai când preotul cel mai în vârstă voi să ne adreseze cuvântul, am cotit-o pe lângă bustul zeiţei, dispărând din ochii preoţilor. Aceştia au dat un ţipăt de furie, dar înainte de-a înconjura şi aceştia piedestalul pe care era aşezată zeiţa, am luat-o în sus pe nişte trepte care ne apăruseră în una din galeriile alăturate. Nu exista o altă cale de salvare, aşa că nu mai puteam şovăi, optând pentru altceva.

   Am tresărit puternic când lama unui pumnal trecu la un fir de păr de capul meu. M-am întors repede, tocmai la timp pentru a vedea cum un indian înalt îşi scoase de la cingătoare un pumnal pentru a-l arunca asupra-mi.

   Marian trase două gloanţe de avertisment pentru a-l speria pe indian, care lăsă să-i cadă braţul.

   Ce era de făcut? Nu voiam să tragem asupra preoţilor care până-n prezent nu ne prejudiciaseră cu nimic, ceva în mine se opunea acestei idei. Cu Marian lucrurile se petreceau aidoma, pentru că-mi strigă din mers:

   — Pe cât posibil, nu trage, Robert!

   Din nou zbură un pumnal prin aer, care aproape că-l atinse pe Marian. Doar stării de surescitare în care se găsea indianul trebuia să-i mulţumim, c-am scăpat neatinşi. Doisprezece preoţi îi aveam ca adversari. Cam jumătate din aceştia îşi domoliseră tentativele de atac, la primele împuşcături de avertizare. Poate că-şi imaginau că nu eram singurii potrivnici şi-acum se gândeau să organizeze apărarea şi împotriva celor ce ne urmau. Cinci preoţi se grupaseră puţin mai încolo şi-l trimiseră pe unul din ei să aducă ceva arme de foc, cum am stabilit mai târziu, când tânărul preot se-ntoarse cu patru revolvere de mare calibru. Noi ne postasem între timp după o colonadă, un stâlp de susţinere, neîndrăznind să ne mişcăm, întrucât nu puteam şti dacă de cealaltă parte a galeriei conduceau trepte din noi în sala templului. Marian trase un glonţ care-l răni uşor pe indianul, purtător de arme, în picior şi care se prăbuşi la podea zvârcolindu-se. Ceilalţi preoţi nu mai îndrăzneau acum să străbată spaţiul rămas şi bine luminat pentru a ne ataca, aşa că se ascunseră şi ei după statuia zeiţei. Cum am fi putut să scăpăm din acest impas nu puteam şti deocamdată. Se întâmplă încă ceva la care nu ne-am aşteptat.

   Pongo apăru deodată în încăpere şi se-ndreptă încet spre preoţii adunaţi în grup, somându-i să arunce pumnalele. Aceştia nu dădură curs somaţiei, ba mai mult, când au observat că uriaşul era neînarmat au năvălit cu toţii asupra lui, pentru a-l străpunge cu pumnalele.

   Pongo se aşteptase la acest atac. Se repezi ca o panteră asupra lor şi când ateriză pe pământ, apucă în câte o mână câte un preot pe care ciocnindu-i de unul de altul, îi lăsă căzuţi la pământ. Pe alţi doi îi neutralizează expediindu-i în ţara visurilor cu câte o lovitură precisă la bărbie.

   Această performanţă îi determină pe ceilalţi să se retragă la adăpost.

   Am coborât treptele care duceau în galerie pentru a-l ajuta pe Pongo, dar acesta nu mai avea nevoie de ajutorul nostru, întrucât exploatând şovăirea preoţilor îşi pusese-n funcţiune pumnii săi teribili, făcând gol între ei.

   M-am uitat în templu şi l-am văzut pe tânărul preot care zăcea pe jos, cum se ridică şi îndreaptă una din arme spre noi.

   Mi-am tras şi eu arma şi i-am strigat înfuriat:

   — Vei muri de îndată ce-o să apeşi pe trăgaci!

   Tânărul preot lăsă revolverul să-i cadă. Ne purta acum frică, întrucât văzuse de ce fusese-n stare să facă Pongo cu fraţii săi. Credea că suntem înzestraţi cu puteri supranaturale. Am redevenit stăpâni pe situaţie, dar a trebuit să ne grăbim, întrucât preoţii doborâţi de către Pongo, puteau să-şi revină oricând. Uriaşul negru îşi scoase o bucată de sfoară din buzunar şi începu să-i lege pe cei ce zăceau pe jos, operaţie la care am dat şi noi o mână de ajutor.

   Pe „răzbunătorul sinistru" aproape că l-am uitat în această rapidă desfăşurare a evenimentelor, când Pongo ne spuse:

   — Masser, Pongo ştie unde găseşte pe om fără chip.

   — Şi acum ne spui asta Pongo? veni răspunsul lui Marian.

   — Pongo nu avut timp înainte. Om nu poate scăpa.

   — Unde este, Pongo? am întrebat eu şi cu Marian deodată.

   — Pongo găsit om în criptă şi pus pază la el.

   — Aşadar l-ai lăsat pe Maha să-l păzească?

   Uriaşul dădu numai din cap şi spuse:

   — Pongo trebuie să se grăbească aici, auzit împuşcături.

   Am început apoi să căutăm în încăperile alăturate şi-am

găsit într-una din ele un indian foarte bătrân care ne privi cu ochi miraţi. Marian îi împărtăşi c-am fost atacaţi de-un necunoscut care-şi mascase faţa şi-apoi ne-a târât în cavernele astea. Eliberându-ne am ajuns în templul zeiţei şi- am fost atacaţi de către preoţi.