— Khali nu-i mai iubeşte pe preoţii noştri şi nu mai vrea să fie îndurătoare. O să părăsesc insula cu fraţii mei. Poate ca alţi preoţi vor izbuti s-o împace pe zeiţa noastră.

   Asta era cea mai bună rezolvare a problemei.

   Am căutat degrabă în celelalte încăperi ale templului subpământean dar n-am găsit nimic care să ne stârnească interesul. Aceste încăperi erau chilii de serviciu, foarte ascetic mobilate. Ne-am deplasat înapoi în criptă. Maha era acolo şi zăcea la picioarele unui soclu, format din blocuri pătrate din piatră pe care se odihnea o mumie bogat înveşmântată. Ghepardul se ridică numai la apariţia lui Pongo, care arată spre piedestal şi spuse:

   — Piatra se roteşte, Masser, este goală pe dinăuntru. Om fără faţă, acolo înăuntru.

   — Să-l scoatem la lumină, zise Marian şi-i făcu un semn lui Pongo să deschidă ascunzătoarea.

   Pongo execută, ridică piatra, dar când am privit înăuntru... Nu era nimeni. Pongo făcu şi el o mutră mirată şi furioasă în acelaşi timp, dar zâmbi aproape imediat, spunând:

   — Omul dispărut, masser, dar stai aici!

   — Nu putea să fi fugit decât atunci când l-ai chemat pe Maha, Pongo. Pongo, cât de mult ai lipsit?

   — Pongo nu avut nevoie decât de două minute ca să se aducă Maha. Ne-am privit unii pe alţii. Unde putea să se fi ascuns Răzbunătorul?

   — Omul trebuie să fie în apropiere, masser. Maha neliniştit.

   L-am pus pe Maha pe urmele necunoscutului dar îşi ţinea nasul în sus fără a purcede să caute vreo urmă.

   — Om fără chip s-a frecat cu buruiană Maha nu poate găseşte, continuă uriaşul negru.

   Acum ne mâniasem de tot că-l scăpasem din nou pe acest om care era figura principală a aventurii noastre. M- am uitat din nou la soclul gol scobit pe dinăuntru ca şi cum piatra goală mi-ar fi putut da vreun indiciu. Ne-am gândit să-i întindem o capcană. Dacă încăperea nu mai avea vreo ieşire, atunci individul trebuia să se aţină în apropiere.

   Am mai căutat o vreme, după care Marian mi-a strigat că nu mai are nici un rost să mai pierdem vremea cu căutatul mai bine să ne întoarcem pe iahtul nostru.

   Am părăsit făcând suficientă larmă şi ne-am îndepărtat prin gang spre colibă. Pongo însă rămase pândind în spatele uşii.

   L-a urcat pe Maha prin puţul care dădea-n colibă şi fără a face zgomot ne-am întors înapoi, unde pândea Pongo. Trecuse aproape o oră fără ca în criptă să se petreacă ceva. Deodată am auzit un zgomot uşor. În timp ce Pongo deschise uşa ne-am aprins brusc lămpile de buzunar.

   Dar... Cripta era goală! Asta era de neînchipuit întrucât zgomotul pe care-l auzisem nu putea fi făcut decât de un om. Unde să se fi ascuns „Răzbunătorul"?

   Pongo stătea acum nemişcat şi privea şirul de mumii dea lungul său. Deodată spuse:

   — Pongo găsit om fără chip.

   Spunând asta merse către una din mumii şi-o ridică sus. Mânios o scutură de pământ - până ce aceasta începu să strige cu voce tare.

   Pongo se aplecă asupra mumiei şi-i smulse vălul care-o acoperea. Mai bine zis, îi acoperea veşmintele-i bogate, pentru că un alt văl subţire îi mai acoperea faţa când şi acesta fu îndepărtat am privit un chip care ni se părea

foarte cunoscut.

   — Omul, fie Mesagerul Morţii! strigă Pongo.

   Acum l-am recunoscut şi noi. Da, acesta era negustorul Tronsgha din Surat, care întruchipase pe Mesagerul Morţii şi a fost condamnat la moarte. A putut să evadeze înaintea execuţiei sale aşa cum am citit odată într-un ziar (vezi vol. 188).

   Acesta ne-a profeţit că-n locul lui va veni un răzbunător. Că acesta va fi chiar el, n-o puteam şti atunci.

   Pongo observase că mumia sub care se ascunsese se mişca uşor.

   Acum se aplecă din nou asupra lui Tronsgha şi spuse:

   — Masser, om greu rănit. Nu mai trăieşte mult. Pongo nu vrut asta.

   Marian îl linişti pe bunul negru, care-l trântise furios la pământ pe omul, atât de rafinat ascuns. Dacă l-am fi predat autorităţilor din Surat ar fi fost oricum spânzurat. Poate că moartea asta a fost preferabilă.

   Din nou se mişcă Tronsgha. Marian se aplecă înspre el. Negustorul gemu îngrozitor părând să aibă dureri atroce. Marian îl întrebă dacă mai are vreo dorinţă.

   Muribundul dădu din cap şi spuse:

   — Când ajungeţi în Jawa mergeţi la chinezul Ho Chang şi spuneţi-i c-am murit. El vă va da moştenirea mea. Veţi împărţi cu dreptate această moştenire?

   — O voi face, Tronsgha, în speranţa că nu vei vrea prin asta să te răzbuni şi după moarte.

   — N-o să fac, domnule Farrow şi nici nu vreau.

   Vocea muribundului deveni doar o şoaptă:

   — Mergeţi la Soerakarta şi vizitaţi-l pe chinez. Aceasta este ultima mea dorinţă!

   Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Tronsgha. Marian se convinsese ca murit într-adevăr şi-i închise ochii.

   Lucrurile noastre le-am găsit într-un rucsac ce-i aparţinea indianului. Acolo era şi caietul cu notiţe.

   Am pus mortul într-un colţ al încăperii şi l-am acoperit c-o mumie. Preoţi vor vrea să mai vadă încă o dată cripta, înainte de-a părăsi insula. Era de datoria lor să-l înmormânteze pe fratele lor, Tronsgha sau să-l incinereze.

   Pongo înşfăcă rucsacul, după care am părăsit cripta şi coliba. După o oră eram din nou la bord, am ridicat ancora şi-am plecat în căutarea unei alte insule unde să ne petrecem noaptea, fără a ne mai teme că vom fi atacaţi iarăşi de preoţi.

   Spre seară am dat de-o insulă care oferea destul adăpost şi protecţie iahtului. N-am ancorat chiar lângă mal ci-n mijlocul unui golf la o depărtare de cincizeci de metri.

   Întrucât nu mâncasem de prânz am luat o cină îmbelşugată după care am cotrobăit în rucsacul „răzbunătorului sinistru" pentru a ajunge în posesia lucrurilor noastre. Am găsit şi lucruri care ne vor conduce la noi întâmplări. Despre acestea în numerele viitoare.

   Mai întâi trebuia să-ncercăm să-l găsim pe profesorul Barring. Cum ne-a reuşit acest lucru o vom povesti