SFÂRŞIT

Volumul 254

JAVA JIM

  ÎN CĂUTAREA PROFESORULUI BARRING

  ÎNDATĂ DUPĂ RĂSĂRITUL SOARELUI am părăsit grupul insulelor Nias şi am luat cursul spre Padang. Vremea era splendidă iar iahtul nostru mergea uns.

  Marian intenţiona să se îndrepte mai întâi spre insula Batoe pentru a-l căuta acolo pe profesorul Barring care fusese răpit de către piratul Solbre şi-l ascunsese pe una din insulele necunoscute nouă. Barring descoperise în Sumatra o bogată vână auriferă de urma căreia voia să dea piratul.

  Solbre însuşi fusese demascat de către noi şi încredinţat poliţiei (vezi vol. 235 - Pantera Neagră). În Kota Radja se aştepta condamnarea acestuia. Într-un loc secret, din peştera unde-şi adăpostea comoara am găsit carnetul lui de notiţe şi-n felul acesta am dat de însemnările cu privire la răpirea profesorului Barring.

  Marian cumpărase în Kota Radja un iaht cu motor. Când eram departe în larg am constata spre surprinderea noastră că aveam la bord un pasager clandestin foarte periculos, un chinez pe numele de Fu Chang. Acesta fusese unul dintre oamenii de încredere ai căpitanului de piraţi Solbre, luând parte activă al numeroase lovituri date de acesta. Fu Chang a depus toate străduinţele să fure de la Marian caietul cu notiţe al piratului (vezi vol. 253 Răzbunătorul sinistru) şi aceasta aproape că i-a reuşit. Acum chinezul era prizonierul nostru şi-l ţineam în custodie, la bord. Marian i-a promis că- n ciuda faptelor sale îl va elibera dacă ne va ajuta să-l găsim pe profesorul Barring.

  Până la insula Batoe mai aveam de parcurs vreo sută cincizeci de kilometri, pe care prietenul meu socotea să-i facă până la amiază.

  În clipa de faţă Marian stătea lângă mine pe punte încercând să supravegheze evoluţia unei mici jonci chinezeşti care a apărut brusc la sud de noi şi-acum voia să cadă perpendicular pe direcţia noastră de mers.

  Prietenul meu îţi ţinea acum constant ocheanul al ochi şi- mi spuse scuturând mirat capul:

  — Nu ştiu ce vrea jonca asta. Echipajul - şi sunt doar câţiva oameni - par să lenevească fără nici un rost pe punte. Unul dintre aceştia stă pitit, de parcă n-ar vrea să fie recunoscut de către noi. Dar capul său apare mereu la pupa. Omul cu pricina are şi el un ochean cu care examinează iahtul nostru. Ia uită-te, rogu-te şi tu!

  Marian îmi dădu ocheanul său întrucât eu mi-l lăsasem în cabină, iar el preluă cârma. M-am uitat şi eu curios înspre jonca enigmatică.

  Într-adevăr pe punte se-nvârteau patru marinari de culoare, încolo şi încoace. Un individ lung cât un copac stătea la cârmă şi păstra nava pe cursul său, care în curând s-ar fi intersectat cu-al nostru.

  Noi porniserăm doar unul dintre cele două motoare întrucât nu prea ne grăbeam. Aveam aşadar cam aceeaşi viteză ca şi jonca şi foarte curând urma să fim în apropierea ei.

  I-am dat lui Marian ocheanul îndărăt şi acesta îşi continuă munca de supraveghere a joncii. Întrucât manevra vasului chinez era destul de ciudată, ridicând serioase suspiciuni, voiam să fac acelaşi lucru şi de aceea l-am trimis în cabină pe musul nostru chinez Li Tan.

  Acesta avea misiunea să-mi aducă şi mie ocheanul. Poate că din nou era vorba de-un vas de piraţi. Dacă aşa stăteau lucrurile nu era mai bine să se evite o întâlnire directă? I-am exprimat părerea mea lui Marian.

  — De ce Robert? Jonca nu este periculoasă pentru noi întrucât putem dezvolta o viteză mai mare decât aceasta. Şi dacă ne atacă avem ac de cojocul ei. S-aşteptăm să vedem cum se comportă! Deci să ne menţinem netulburaţi cursul.

   Li Tan se-napoie cu ocheanul. Cu schimbul am ţinut sub observaţie vasul care coti şi veni direct înspre noi. Marian îl chemă printr-un sunet de gong, pe punte, pe prietenul nostru Pongo şi fără să spună o vorbă îi arătă jonca din faţă. Uriaşul negru avea ochii atât de ageri încât n-avea nevoie de binoclu pentru a observa jonca, protejându-şi doar cu mâna pusă streaşină ochii de lumina scânteietoare a soarelui.

   — Masser bagă bine de seamă! Mulţi oameni este pe vas străin, dar patru pe punte, chinezi şi malaezi. Alţi ascunde bine.

   De unde putuse deduce Pongo lucrul ăsta? Mi-am dus din nou ocheanul la ochi şi-am putut într-adevăr distinge încă doi membrii ai echipajului joncii, care erau ascunşi îndărătul harnaşamentelor care acopereau tunurile. Marian se pare că descoperise şi el viclenia pentru că dădu imediat comanda prin porta-voce marinarului nostru John, un om de nădejde, să accelereze viteza iahtului nostru.

   Când cârmaciul joncii băgă de seamă că viteza iahtului crescuse încredinţă roata cârmei altui marinar, dar am putut repede băga de seamă că şi viteza joncii crescuse simţitor, deşi avea pânza întinsă.

   Era deci înzestrată cu-n motor puternic, cum nu se obişnuieşte deloc să aibă vasele chinezeşti de dimensiunea aceasta.

   Marian comandă sporirea vitezei iahtului nostru, care zbura acum parcă pe valuri. Dar jonca ne urma pilda fiindcă distanţa dintre noi nu se mări ci se micşora parcă, în plus, vasul chinezesc părea să vină direct pe cursul nostru.

   — Jonca ne va ajunge, după câte se pare, Robert. Să fie vorba şi-aici despre piraţi? Oricum noi ţinem direcţia vasului nostru mai mult către est.

   De-ndată ce cârmaciul joncii observă schimbarea noastră de curs, cârmi la rându-i vasul şi ne urmări. Jonca dezvoltă acum o viteză mai mare ca a noastră, astfel încât se apropia tot mai mult.

  Marian îmi încredinţă cârma şi dispăru în interiorul iahtului. Câteva minute mai târziu am simţit o zguduitură, care cutremură întreg vasul. Un val înalt la prova se ridică ca o săgeată despicând apa. Marian îi dăduse lui John ordinul de-a scoate totul din motoare. Jonca rămăsese acum simţitor înapoi, iar după o jumătate de oră urmărirea încetă.

  Marian apăru din nou pe punte şi spuse satisfăcut:

  — Excelent s-a potrivit că jonca nu poate ţine totuşi pasul cu noi. Putem s-o ţinem tot aşa încă două ore, fără ca prin asta să dăunăm