vrut să vă arăt ceva, domnilor, spuse profesorul Barring. Înainte de-a merge la Padang am vrut să mai vizitez insula insectelor. Ceea ce vreau să vă arăt se găseşte de cealaltă parte a insulei. Atunci nu mi-am dat seama ce-nseamnă asta. Nu mă întrebaţi rogu-vă încă nimic, pentru că vă pregătesc o surpriză.

   Marian înclină capul numai a aprobare. N-aveam nici acum prea mult timp pentru pălăvrăgeală întrucât trebuia să fim prevăzători.

   Nu ştiam dacă insula era sau nu locuită. Se putea prea bine ca pe-aici să se aţină elemente care se temeau de lumina zilei, oameni care ascundeau ceva şi care - cel puţin pentru un timp - nu îndrăzneau sau nu voiau să trăiască în ţinuturi unde ar fi putut ajunge sub jurisdicţia poliţiei.

   Insula oferea tot ce-şi dorea omul şi-aici nu erai sortit să mori de foame. În această privinţă insula se dovedi un mic paradis. Nici măcar nu era nevoie să semeni sau să plantezi ceva. Existau din belşug pomi fructiferi arbuşti cu viţă de vie, cartofi, fructe sudice, arbuşti de ceai, iar nucile de cocos erau de toate mărimile şi genurile. Chiar şi vânat exista. Aşa cum o arătau urmele, deşi poate nu în cantitate mare. De-ndată ce-am ajuns pe-o potecă a animalelor sălbatice, Pongo ne lămuri:

   — Aici trecut pantere, dar demult n-a mai fost folosit. Şi oameni fost aici care lărgit poteca. Masser, Pongo crede

oameni răi!

  În timp ce eram angajaţi în continuare pe potecă, care-n cele din urmă ne conduse într-un luminiş, noi ne-am pregătit pistoalele la cingătoare, fiind gata pentru orice.

  — Acest luminiş voiam să vi-l arăt, domnilor, spuse Barring deodată. Aici o să găsim, ceea ce deocamdată nu pot să-mi explic mie. Trebuie să mergem la marginea luminişului, acolo se găseşte copacul cu pricina.

  Barring era pe cale de-a păşi-n luminişul pomenit, dar Marian îl reţinu zdravăn în ultimul moment. În acelaşi timp Pongo se aruncă la pământ şi dispăru.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă uimit Barring. Aţi observat ceva, domnilor?

  În loc de răspuns ceva sâsâi prin aer şi trecu la un fir de păr de capetele noastre, astfel încât, noi fără voie, ne-am aplecat la pământ.

  — Aruncaţi-vă jos, strigă Marian.

  De-abia am dat ascultare acestui sfat înţelept că din nou se auzi sâsâitul acela ameninţător.

  Degeaba m-am uitat după obiectele care produceau acele zgomote ciudate. Marian ne indică prin semne să ne retragem, dar cu deosebită prudenţă. După ce ne-am retras de-a buşilea o porţiune, Marian se ridică pe jumătate şi spionă prin desiş înaintea sa. Nu putea fi văzut în felul acesta, dar nu-i mai puţin adevărat că nici el n-a reuşit să vadă pe nimeni, de cealaltă parte a luminişului.

  — Ciudat, îmi şopti Marian. Dar unde se ascund duşmanii noştri?

  — Dar ce-a fost sâsâitul acela pe care l-am auzit acum toţii?

  — Nu pot să ştiu exact, răspunse Marian. Ar putea fi o săgeată din arc sau o sarbacană, dac-am fi auzit zgomotul produs de ricoşeu asupra unui trunchi de copac, sau chiar căderea într-unul din tufişuri.

  Din nou se auzi şuieratul sinistru pe deasupra capetelor noastre, aşa că am preferat să stăm la adăpost în dosul copacilor.

  Deodată Pongo îngenunchie lângă noi. Am tresărit înspăimântat pentru că nu l-am auzit venind.

  — Masser, urmează Pongo. El găsit duşman, stă în pom şi trage cu pistol care nu face detunătură.

  Ne-am târât pe mâini şi pe picioare după Pongo, prin desiş, înconjurând luminişul spre un copac înalt.

  — Acolo stă duşman şi trage masser. Pongo nu poate să urce, om trage într-una.

  În tremuratul frunzelor copacului n-am putut să recunoaştem pe nimeni şi ne socoteam cum să facem pentru a-l determina pe trăgătorul misterios să coboare.

  După o vreme în care n-am făcut efectiv nimic, ci reflectam la o soluţie, Marian ne spuse:

  — Nu putem aştepta aici până când omului îi vine ideea să coboare, de unul singur.

  — Cum ar fi Mariane, ca Pongo să-l determine să mai tragă câteva focuri. L-am putea localiza mai bine şi-apoi prin câteva focuri de jos care să-i bage frica-n oase, l-am determina să coboare. Pongo târăşte-te înapoi! Aruncă o piatră în unul din tufişuri, lăsând impresia că este cineva acolo.

  — Pongo face, masser, bagă bine de seamă!

  Prietenul nostru negru a-nţeles imediat ce intenţionam. Dispăru, strecurându-se ca un şarpe. Am privit spre coroana arborelui, unde presupuneam că-şi alesese lăcaşul, trăgătorul şi-am aşteptat încordaţi. A durat o vreme pân-am auzit dincolo de luminiş, un fâşâit într-un tufiş, ca şi cum un om şi-ar fi croit drum prin acesta. Din nou s-auzi sâsâitul misterios deasupra capetelor noastre. Am mai distins un zgomot asemănător acelui produs de scoaterea unui dop din gâtul unei sticle.

  Marian îşi luă pistolul şi trase două focuri în coroana copacului, pe când zgomotul ciudat tocmai înceta. Urmă un ţipăt şi din creangă în creangă, un corp întunecat îşi făcu loc printre frunzele arborelui, căzând la pământ. Nu-mi puteam da seama dacă omul căzuse doborât de spaimă sau de unul dintre gloanţele lui Marian.

  Corpul întunecat rămase câteva secunde întins la pământ, apoi se ridică - era un malaiezian - şi se uită înspăimântat în jurul său.

  Marian sări în picioare şi-şi îndreptă pistolul înspre individ. Acesta se dădu un pas înapoi şi cu acest prilej am observat că era rănit la picior, la dreptul după cum am putut constata.

  Pistolul individului zăcea la pământ dar krisul curbat (cuţit indigen) îi stătea încă la cingătoare. De cuţit nu ne temeam deloc, mai ales că Pongo şi apăruse târându-se la capătul luminişului.

  Deodată malaiezianul făcu o mişcare neaşteptată şi dispăru în desiş. Pongo care-i stătea mai aproape, se luă după el. Ne-am luat după cei doi. Numai odată mai apăru capul malaiezianului deasupra unui tufiş mai scund, după care l-am pierdut din vedere.

  Întrucât Pongo era înaintea noastră speram că-i va reuşi să-l prindă pe individul care - aşa cum se dovedea fuga lui - era doar foarte uşor rănit.

  După-un timp apăru şi Pongo, care renunţase la urmărire şi care