— Pongo nu putut ajunge om. Om dispărut în peşteră. Este apă în peşteră, om sărit în apă, apoi dispărut! Ne-am lăsat conduşi de către Pongo la peştera pe care-am luminat- o cu lămpile noastre de buzunar. Într-adevăr, gura peşterii era inundată de apă. În întunericul care domnea, la gura peşterii, nu puteam recunoaşte nimic.

  — Va trebui să ne croim drum prin heleşteu, dacă într- adevăr, despre asta este vorba, fu de părere Marian.

  L-am reţinut pe Pongo de-a face vreo tentativă de plonjare, întrucât în apa clară, care avea o oarecare adâncime, am văzut o pereche de şerpi vioi ca nişte peşti, zburdând încoace şi-n colo.

  De-abia la o examinare mai atentă am realizat că nu erau deloc şerpi, ci braţele unui polip mare, care-şi găsise sălaşul tocmai în locul acela.

  Cum de-a ajuns acest monstru marin aici? Marian trebuie să-şi fi pus aceeaşi întrebare, pentru că continuă imediat:

  — Heleşteul ăsta trebuie să aibă legătură cu marea, numai astfel acest polip ar fi ajuns aici. N-ar fi găsit altfel de mâncare. O altă problemă de neînţeles pentru mine e că unde ar fi putut ajunge malaiezianul prin apă, fără să fie atacat de către polip?

  Prezenţa polipului ne împiedică să ajungem de cealaltă parte a lacului. Puteam să-l ucidem dar am preferat să n-o facem.

  Aşa că nu mai rămăsese altceva de făcut decât să ne reîntoarcem. Pongo dispăru din nou, aşa c-am înconjurat deluşorul pentru a găsi o a doua intrare în peştera pe care tocmai am părăsit-o. Când eram din nou pe cale de-a înconjura o stâncă mare, din nou am auzit sâsâitul prea bine cunoscut de-acuma. Ne-am aruncat din nou la pământ.

  Să fi venit proiectilele din nou de la acelaşi duşman pe care l-am pus pe fugă? Să fi fost vorba de-un alt malaiezian?

  Când Marian păşi cu prudenţă în jurul blocului de stâncă sâsâitul se auzi din nou. Ne-am retras repede în desişul protector.

  — Voiam tocmai să vă spun ceva, când am ajuns la trunchiul acela de copac din luminiş, ne şopti Barring, dar până-n prezent n-am reuşit s-o fac. Poate ar fi mai bine dacă v-aş împărtăşi acum observaţiile mele. Din coaja copacului a fost scoasă o parte şi după cât se pare a fost pusă la loc. Atunci de prima dată când am fost pe insulă n- am văzut în lung şi-n lat ţipenie de om, de-aceea mi-am permis sub coroana bogată a copacului să trag chiar un pui de somn. Când m-am deşteptat mi-a căzut privirea asupra locului. O bucată din coaja copacului atârna în jos şi-aveam impresia că se va desprinde din clipă în clipă. Am observat imediat că era de-o formă perfect pătrată. Am tras-o şi mai jos şi am văzut că la una din capete era înţepenită de copac. Mi se dezveli un fel de clapă şi sub coajă am putut constata nişte înscrisuri, pe care nu mi le puteam explica, o parte părând a fi litere, pe când altele erau clar cifre. E ca şi cum cineva ar fi fixat astfel un loc şi-o oră de-ntâlnire. Ar trebui să vedeţi despre ce era vorba.

  — Foarte interesant mai ales că-n afară de cei doi malaiezieni care au tras asupra noastră, insula pare să fie nelocuită. Mă interesează deocamdată cu ce arme şi de ce se trage asupra noastră. Dar iată că vine Pongo, dar ce are- n mână?

  Nu poate fi decât unul dintre pistoalele ciudate ale

adversarii noştri.

  Când Pongo fu lângă noi îi întinse fără un cuvânt prietenului meu una dintre armele folosite de adversarii noştri.

  — Aceasta-i arma, cu siguranţă Pongo, cu care a tras asupra noastră vreunul din malaiezieni? îl întrebă Marian.

  Uriaşul aprobă dând din cap.

  Am cercetat împreună cu Marian arma, care se dovedi a fi un pistol de fabricaţie englezească, un pistol cu aer c-o mare putere de pătrundere, armat pentru douăsprezece gloanţe.

  — De unde provin patroanele? am întrebat eu, curios.

  — Sunt gloanţe de sticlă, Robert! Iată unul dintre ele! Gloanţele se sparg doar la atingerea ţintei. Sunt sigur că sunt goale pe dinăuntru, dar umplute cu-n lichid care-l scoate din luptă pe adversar. Deci nu sunt arme mortale, ci doar de moarte simulată!

  — Da, dar gloanţele pot să şi conţină o otravă care-l ucide pe duşman.

  — Asta se poate cerceta mai târziu. Propun ca Pongo să mai repete cercetarea de a-l prinde pe făptaş. Poate reuşim să-l dezarmăm.

  Din nou dispăru uriaşul negru fără zgomot şi într-un târziu am auzit un ţipăt înăbuşit, care nu putea proveni decât de la unul dintre malaiezieni.

  Am sărit în picioare şi-am năvălit înainte: înaintea noastră l-am văzut pe Pongo, cam încurcat, ţinând cel de-al doilea pistol în mână.

  Pongo, aşa cum ne povesti el, se apropie din spate de malaiezian şi-l prinse brusc dezarmându-l. Luându-i pistolul slăbise puţin strânsoarea. Şi astfel se făcu că individul scăpă cu fuga. De aceea făcea acum mutra asta deznădăjduită.

  — Încotro a luat-o? l-a întrebat Marian.

  Întrebarea-l puse din nou pe Pongo în încurcătură, dar apoi reveni şi-i dădu pistolul lui Barring arătând mut spre deluşorul la poalele căruia se afla aşezată peştera. Înainte de-a putea spune noi ceva o şi zbughise într-acolo.

  L-am urmat repede şi-am mai apucat să vedem cum a dispărut într-o crăpătură mai largă a masivului stâncos. Poate că avea legătură cu peştera şi reprezenta o altă intrare în aceasta.

   Ne-am aprins lămpile de buzunar şi-am intrat şi noi în scobitura aceea a stâncii. Chiar înaintea noastră l-am şi văzut pe Pongo cum examina peretele stâncos a micului gang.

   — Aici a dispărut om, Masser, spuse Pongo. Văzut exact, dar Pongo totuşi nu poate descoperi nimic.

   — Poate că malaiezianul a fugit totuşi mai departe şi n-ai putut să vezi asta-n întunericul dinăuntru, îl consolă Marian.

   — Pongo văzut că aici dispărut om, persistă uriaşul.

   — Atunci trebuie să cercetăm mai cu grijă pereţii, hotărî Marian.

   Prietenul meu se şi puse pe căutat. I-am făcut lumină şi deodată Marian