Pe faţa chelnerului se oglindi o dezamăgire adâncă.

Pongo părăsise pe nesimţite hotelul şi nu l-am mai văzut când am ieşit în stradă. Am început s-o luăm agale spre port şi de-abia acolo Marian făcu semn unui automobil dându-i adresa hotelului de pe strada Cerului 16.

  Şoferul care era un om cumsecade ne întrebă dacă acolo voiam să vizităm un hotel.

  — Aşa este, dar cum de ştii asta?

  — Să mă ierte domnii dar s-au întâmplat în ultima vreme atât de multe nenorociri acolo încât poliţia s-a interesat de mai multe ori de hotelul acela.

  Marian îi mulţumi pentru avertisment, spunându-i să nu- şi facă griji, întrucât noi eram pregătiţi pentru asta.

  — Totuşi un serviciu ne-ai putea face dumneata. Ne-ai putea aştepta undeva cu maşina în apropierea hotelului se- nţelege şi-ţi voi plăti timpul de aşteptare în avans.

  Şoferul fu de acord după care maşina porni.

  Nu era prea departe pân-acolo, dar hotelul era atât de ascuns, încât noi fără automobile şi-un ghid pe măsură cu greu l-am fi putut găsi.

  Când maşina noastră trecu prin faţa hotelului, un chinez ne ieşi în întâmpinare şi ne întrebă c-o faţă zâmbitoare:

  — Vor vrea domnii prin prezenţa lor să-mi lumineze umila mea cocioabă? veţi fi bine trataţi. Jo Hugan va avea de grijă să nu fiţi nicidecum tulburaţi.

  Marian la-nceput nu răspunse nimic. Am păşit în grabă prin holul hotelului. Aici am aşteptat până ce chinezul veni spre noi.

  — Ne-ar plăcea să petrecem puţin timp aici, spuse Marian. Arată-ne, te rog, o măsuţă de unde se poate vedea totul bine şi adu-ne două cupe de şampanie.

  Chinezul se strâmbă puţin, când auzi comanda cu şampania lui Marian, întrucât se aştepta la o altfel de comandă, rămase însă politicos şi servi mai departe.

  — Vreau cumva domnii să mănânce ceva? întrebă mai departe chinezul.

  — Nu, mulţumim, tocmai am mâncat. Arată-ne mai bine, unde putem să luăm loc.

  Chinezul ne conduse într-o sală mare, care era destul de aglomerată. Acolo, într-un colţ am luat loc, iar Jo Hugan însuşi ne aduse şampania. Marian cercetă gâtul sticlei, pentru a vedea dacă foiţa de staniol este sau nu deteriorată.

  Turnă el însuşi şampania în pahare după ce deschise una din sticle şi gustă prevăzător. Şampania avea încă un gust bun.

  Pereţii nişei în care stăteam erau acoperiţi cu mătase chinezească. Marian se uită de câteva ori într-acolo. Deodată perdeaua fu dată la o parte şi-o dansatoare de cel mult optsprezece ani, de provenienţă europeană îşi făcu timidă apariţia. Cum de-a ajuns ea în acest local?

  Marian îi făcu semn de-ncurajare. Ea păşi sfioasă la masa noastră şi şovăind luă în cele din urmă loc, la îndemnul lui Marian.

  — Te temi cumva de noi, micuţă domnişoară? o întrebă amicul meu. Ai putea să bei liniştită un pahar de şampanie cu noi.

  Perdeaua fu pentru a doua oară trasă deoparte şi de data asta apăru chipul surâzător al lui Jo Hugan. Ne aduse o nouă cupă de şampanie şi-o privi cu subînţeles pe dansatoarea lui. Fata tresări vizibil. De-abia ce dispăru chinezul şi Marian făcu o mică plecăciune musafirei noastre, şoptindu-i:

  — Să n-ai nici o grijă, copilo! N-o să-ţi facem nimic! Poate chiar o să te ajutăm. Ai venit de bună voie aici sau ai fost obligată?

  Copila se uită înspăimântată în toate părţile şi răspunse atât de încet că de-abia am putut-o şi noi auzi:

  — Nu pot să vă povestesc nimic, altfel voi fi bătură!

  — Să nu-ţi mai fie frică de hangiu micuţa mea! spuse Marian. Dacă vrei putem să te luăm de-ndată cu noi.

  — Sunt de naţionalitate germană, spuse dansatoarea şi- am fost răpită chiar de lângă părinţii mei, cu forţa. Vaporul nostru s-a oprit în acest oraş pentru şase ore. Am plecat cu mama în oraş pentru a-mi face cumpărăturile. Deodată mama mea a dispărut. Un domn s-a apropiat de mine spunându-mi că mama mea m-aşteaptă într-o străduţă laterală. Ea l-ar fi rugat să mă ducă acolo. L-am urmat pe acel domn fără să bănuiesc nimica. În străduţa în care am ajuns cineva mi-a aruncat un văl pe faţă şi-am fost târâtă într-una din case. Mi-am pierdut cunoştinţa. M-am deşteptat de-abia aici. Acum trebuie să dansez în faţa musafirilor. La început am fost ţinută două luni întregi într-o mică cameră, prizonieră. Apoi am fost obligată să dansez. De trei luni sunt aici. Dacă-mi veţi ajuta să mă eliberez vă voi fi foarte recunoscătoare.

  — Se mai găsesc şi alte tinere fete aici, cărora li s-a întâmplat la fel? vru să ştie Marian.

  — Mai sunt în afară de mine încă şase aici. Am încercat să anunţăm poliţia dar n-am reuşit şi-am fost aspru pedepsite.

  — Ai apărut la porunca lui Jo Hugan?

  — Şeful mi-a spus să vin tocmai în această rezervă şi să mă întreţin cu domnii. Mi-a dat o mică pastilă pe care trebuia s-o arunc în sticla de şampanie. Este vorba de opiu şi după aceasta, domnii vor visa foarte frumos.

  Eu nu eram de părere că era vorba de opium iar camaradul meu avea aceeaşi opinie. Ceru să i se dea pastila şi-o examină cu atenţie.

  — Nici vorbă de opium, cu siguranţă vreo otravă cu efect rapid.

  Ne-am băut şampania. Jo Hugan apăru din nou pentru a se interesa de alte dorinţe pe care le-am mai fi avut.

  Marian comandă o a treia sticlă de şampanie din acelaşi sort pe care Jo Hugan o aduse imediat. De-abia am luat câteva înghiţituri din această nouă băutură şi ne-am simţit deodată foarte obosiţi. Nu ne puteam mişca şi-am văzut numai cum peretele nişei s-a deschis. Noi toţi împreună cu micuţa dansatoare am fost traşi înăuntru. Un întuneric de nepătruns ne-a înconjurat deodată.

  Au trecut ore până m-am trezit. Zăceam legat într-o pivniţă cu boltă, în care se mai găsea o masă lungă de lemn. Prietenii mei erau şi ei prezenţi, legaţi la fel ca mine. De tavan atârna un bec electric de voltaj redus. Marian se trezise