— O capcană, Robert! Nu m-am gândit că Jo Hugan va prepara în felul lui cea de-a treia sticlă de şampanie pe care ne-a servit-o. Mă-ntreb de ce nu ne-a ucis imediat.

  — Poate vrea să ne şantajeze? Înainte de toate doreşte fireşte să ştie locul filonului meu aurifer dar oricum nu i-o voi spune-o!

  — Nu stăm chiar aşa de rău, domnule Barring. Pongo este afară. Dacă va dura prea mult până să ne reîntoarcem ne va căuta cu siguranţă.

  — Dar cum ne va găsi el aici, domnule Farrow? Chinezii sunt maeştrii în plasamentul uşilor şi încăperilor secrete.

  — Vom încerca fireşte să ne eliberăm prin forţele noastre proprii mai întâi. Legăturile îmi sunt ceva mai slobode. Mă deranjează doar becul electric. Probabil că suntem urmăriţi printr-o lucarnă, altfel nu ne-ar fi înzestrat cu lumina electrică „apartamentul" glumi Marian.

  — În căptuşeala mânecii mele stângi e ascuns un mic cuţitaş de buzunar, spuse profesorul Barring. Poate c-o să reuşiţi să mi-l scoateţi, apoi ne vom elibera repede cu toţii.

  — Pe masa aceea lungă stau toate lucrurile noastre, Mariane, chiar şi armele, am constat eu.

  — Poate că hangiul ne-a răpit la comanda altuia, Robert şi acestuia trebuie să-i înmâneze deasemeni, toate lucrurile noastre. Aşezaţi-vă astfel domnule profesor să pot ajunge la mâneca dumneavoastră.

  Pe cât posibil, fără să dea de bănuit, Barring se mişcă astfel încât cu mâinile legate la spate să vină în dreptul lui Marian.

  A durat destul de mult până ce Marian a găsit cuţitaşul şi legăturile lui Barring au putut fi tăiate. Profesorul îşi luă în primire cuţitul la rândul său şi ne tăie repede legăturile. Sforile le-am aruncat fără să le dăm atenţie, sub masă. Mica dansatoare care pân-acum, plângea înfundat numai, făcu ochii mari când ne-am luat armele şi Marian îi dădu şi el un cuţit cu care în caz de nevoie să se apere.

  — Se pare că n-am fost încă văzuţi Robert, continuă prietenul meu. Dacă ceasul meu, n-a fost cumva aranjat, zăcem aici de cel puţin două ore, deşi mi se pare c-a trecut ceva mai mult.

  — Atunci ar fi cazul ca Pongo să-şi facă în curând apariţia. El n-are răgaz decât până la miezul nopţii.

  — Mai este înc-o jumătate de oră pân-atunci. Tăcere! Aud paşi. Să ne aşezăm din nou în aşa fel, de parcă am fi încă legaţi. Ţine pistolul cu gaz pregătit, acum se iveşte-n sfârşit ocazia să-l probăm.

   Ne-am aşezat din nou pe jos şi ne-am ascuns armele. În lacătul uşii se-nvârti o cheie, uşa a fost deschisă şi un alb îşi făcu intrarea, zâmbindu-ne batjocoritor - nimeni altul decât piratul Java-Jim. În urma acestuia apăru şi faţa lui Jo Hugan.

   — Aţi dormit bine, domnilor? întrebă Jim. Vedeţi aţi crezut că mi-aţi scăpat, dar nu este aşa. Acum că sunt din nou la „cârmă" profesore, voi face ce vreau cu dumneata. În cel mult trei zile îmi vei dezvălui secretul, poţi să faci pariu pe asta.

   — N-o să-ţi dezvălui niciodată locul unde se află mina auriferă, spuse Barring sărind în picioare şi aruncându-i lui Java-Jim pistolul în faţă.

   Totul s-a desfăşurat cam fără plan şi negândit. Marian şi cu mine ne-am văzut nevoiţi să scoatem pistoalele cu gaz pentru a-i scoate din luptă pe Jo Hugan şi Java-Jim, dar cei doi au fost mai rapizi. Din câteva sărituri au dispărut. Uşa se trânti după ei, dar înainte ca să poată fi închisă cu zăvorul de afară, Marian şi Barring se aruncară în ea pe dinăuntru. Urmă o luptă al cărui rezultat fu că cei doi răufăcători scăpară cu fuga în gang. Noi eram liberi dar încă nu-i prinsesem pe duşmanii noştri.

   La capătul culoarului o scară ducea sus într-o cameră luxos mobilată care pesemne că aparţinea lui Jo Hugan.

   Doi negrii ne ieşiră în întâmpinare dar gloanţele noastre de sticlă îi aruncară pur şi simplu la pământ. Barring nu ştia încă că gloanţele noastre numai ameţesc şi de-aceea credea că sunt mortale. Avu o apreciere laudativă mai ales la faptul că erau silenţioase.

   După mai multe căutări am ajuns în sala cea mare unde se mai aflau câţiva musafiri beţi, sau ameţiţi de opium. Aceştia stăteau rezemaţi de scaune, sau pur şi simplu pe jos. Marian îi aduse repede la realitate când le strigă:

   — Scularea domnilor! Cine mai întârzie pe-aici va avea curând de-a face cu poliţia.

   Aproape toţi s-au ridicat din starea lor, la vorbele lui Marian, care mai ţinea încă ambele pistoale în mână.

   În acelaşi timp din toate colţurile odăii au năvălit chinezi şi malaiezieni voind să ne atace, întrucât purtau arme în mâinile lor. Nu puteam lăsa să se ajungă la o luptă:

  — Hotelul este înconjurat de poliţie, îi lămuri pe loc Marian. Toţi sunteţi prizonierii noştri! Toţi! Cine ne atacă primeşte un glonte în cap.

  Asta putea Marian s-o mai spună întrucât acum musafirii şi servitorii păreau să se fi unit în dorinţa lor comună de a ni se opune. Am tras imediat cu proiectilele noastre de sticlă, câţiva atacatori prăbuşindu-se imediat. Dar apăreau tot mai mulţi oameni. Părea că aici era chiar sediul central al piraţilor.

  Şi duşmanii noştri au început să facă uz de arme, astfel încât gloanţele şuierau pe deasupra capetelor noastre.

  Deodată în spate se deschise o uşă prin care îşi făcură apariţia Java-Jim şi Jo Hugan. Marian şi cu mine ne reîncărcasem pistoalele cu câteva clipe mai-nainte.

  Am tras simultan, piratul prăbuşindu-se. Jo Hugan îşi căută salvarea în fugă, gurul chinez fiind mai sprinten decât credeam.

  În momentul următor am auzit afară sirenele poliţiei. Câteva secunde mai târziu poliţiştii pătrunseră în sală. Lupta fu scurtă. Aproape toţi bandiţii care au luat parte la luptă au putut fi luaţi prizonieri. Numai Jo Hugan lipsea, dar trebuia să fie în local, fiindcă acesta fusese înconjurat ca de vreo oră de poliţie. Şoferul îi alarmase când a văzut cum doi chinezi transportau un corp neînsufleţit.

  Aceştia l-au lăsat la o anumită depărtare în stradă.

  Şoferul l-a cercetat şi-a