— Cred că ne-am rătăcit, Robert. Dacă ăsta ar fi fost drumul corect nu văd de ce comisarul n-ar fi menţionat coliba asta, unde am fi putut înnopta. Pare a fi nelocuită, dar cu toate acestea trebuie să fim foarte precauţi. Cel mai bine ar fi să-l trimitem pe Maha înainte, ghepardul va mirosi cu siguranţă dacă se află un om în apropiere.

   — Pongo merge cu Maha la colibă şi caută. Pongo crede că aici nici un om, spuse credinciosul nostru tovarăş.

   Fără a mai aştepta răspuns de la Marian, el se strecură cu Maha înainte, spionând cu atenţie în jur. Ne-am oprit locului, privind pe uriaşul negru care ajunsese deja la uşa colibei. Maha nu dădu nici un semn de nelinişte, astfel încât Pongo bătu cu putere-n uşă. Nimeni nu-i deschise.

   Ne-am apropiat şi noi încet de uşa colibei. Aceasta era construită în stil american din bârne solide de lemn. Trunchiurile de copac trebuiau să fi fosta duse din altă parte pentru că aici nu se găseau copaci de genul ăstora din care să se croiască materialele astea de construcţie.

   Cine pusese să fie transportaţi aceşti copaci doborâţi într- o regiune unde erau obişnuite doar clădirile din piatră?

   Ce scop se urmărise astfel?

   Marian păruse să nutrească aceleaşi gânduri întrucât spuse:

   — Drumul ăsta pare a fi fost destul de străbătut şi pare să fi fost construit ca o fortăreaţă aici, deşi nu-i văd rostul. Este seară şi-ncurând se va lăsa întunericul şi oricum avem nevoie de-un adăpost pentru noapte. Să-ncercăm să deschidem uşa şi dacă va apare şi proprietarul îi vom cere permisiunea retroactiv să înnoptăm aici.

   Pongo examină acum coliba din toate părţile, adică din trei părţi întrucât cea de-a patra parte îl constituia chiar

peretele de stâncă.

   Coliba era plasată pe-un platou înconjurat din trei părţi de stânci înalte. Cea de-a patra direcţie conducea înspre o prăpastie adâncă de cel puţin 500 de metri.

   Marian examinase cu multă atenţie uşa colibei, înfigându- şi lama cuţitului în crăpătura acesteia. Dură o perioadă până ce uşa se sparse şi-am putut năvăli cu toţii în interior.

   Geamurile înfundate nu lăsau nici o geană de lumină să pătrundă în colibă, de-aceea am aprins lămpile noastre de buzunar pentru a lumina în interior şi a putea totuşi vedea ceva.

   Mobilierul din interior era primitive. În fundul încăperii se găsea o sobă iar aproape de-un perete îngust, de-a lungul acestuia erau plasate două paturi, ceea ce dovedea faptul că în colibă se adăpostiseră oameni. Praful care se depusese pe obiectele din încăpere dovedea că de multă vreme nu mai locuise nimeni aici. Marian aprinse lampa antică care atârna de plafon.

   După ce am zăvorât uşa masivă din interior, ne-am apucat să cercetăm temeinic încăperea. N-aveam nici un drept să procedăm aşa, înfrângând dreptul de proprietate al proprietarului de jure, dar ne gândeam mai întâi că-n această regiune nu era exclus să mişune spionii lui Solbre de care trebuia să ne păzim.

   Am căutat o vreme îndelungată, dar n-am găsit nimic ce să ne dea de bănuit. Întrucât era destul lemn uscat prin preajmă, Pongo aprinse focul în sobă, pentru a încălzi conservele pe care doream să le consumăm la cină. Marian şi cu mine ne-am instalat într-un colţ al încăperii, la o măsuţă de lemn unde am început să studiem harta regiunii. Am ajuns la concluzia că ne-am rătăcit de la cărarea care ducea prin munţi spre localitatea Padong-Padjang. Probabil că ne-am îndepărtat de traiectoria iniţială a cărăruii, dar nu foarte mult şi speram că-n ziua următoare să dăm de drumul bun.

   Maha se postase la uşa colibei şi-acum adormise acolo. Uşa era solidă şi-mi produse o bună impresie. I-am spus lui Marian:

   — Coliba îmi aduce aminte de peregrinările noastre prin

America. Ţi-aduci aminte când l-am vizitat pe Old Mutton în junglă? l-am întrebat pe Marian. Să sperăm că nu vom mai petrece o noapte tot atât de agitată ca atunci când indienii nu ne-au lăsat în pace să dormim şi până la urmă au aprins şi coliba?

   — Indieni din fericire nu se mai găsesc pe-aici, dar potrivnicii noştri nu par mai puţin primejdioşi. Aici în colibă nu mă tem de vreun atac. Stăpânii de drept ai acesteia par s-o fi părăsit de mult.

   — Şi nu-i exclus să apară chiar la noapte. În caz c-o fac sper să nu ne-arunce afară.

   Pongo pregătise între timp masa, care ne prii foarte bine. Îşi primi şi ghepardul partea, după care îşi luă în primire din nou postul său de santinelă.

   Marian scoase după cină încăodată din chimir carnetul de notiţe al lui Solbre, după care reciti cu atenţie însemnările acestuia exprimate sub formă de ghicitoare:

   „Acolo sus, unde diavolul îşi arată faţa sa străinilor, sunt domeniul şi bogăţiile mele. Apucă un corn al diavolului şi vei putea veni la mine. Papa, aşa strigă copilul după tatăl său. Cuvântul îmi serveşte şi mie drept orientare. În apropiere de Pa-Pa diavolul stă la pândă. Vei ajunge la el dacă postezi în locul potrivit, când la mănăstirea veche, exact la miezul nopţii va apărea dragonul, ce la lumina lunii îţi va arăta calea..."

   — Singurul lucru pe care pân-acum l-am identificat oarecum din toată această poveste e iniţiala Pa-Pa, în care bănuiam localitatea Padong-Padjang, mărturisi Marian.

   Ce crezi că s-ascunde sub numele de diavol, Robert?

   — După părerea mea nu poate fi decât un colţ de stâncă ce aduce oarecum cu reprezentarea diavolului. Cred c-ar fi bine să vizităm mai întâi mănăstirea cea veche, înainte de-a mai emite vreo judecată.

   — Crezi că-n perimetrul vechii mănăstiri va apare cu adevărat la miezul nopţii un diavol, care să ne arate drumul?

   — Poate că nu tocmai aşa, dar asta putem judeca numai la faţa locului. Dar ce are Maha? Se pare c-a devenit foarte neliniştit.

   — Masser fie linişte! ne avertizează Pongo. Afară s-aude paşi, ne şopti-n aceeaşi clipă Pongo.

   Am amuţit trăgând cu urechea dar n-am putut distinge nimic afară. Dacă