Am tresărit în momentul când am auzit o lovitură de pumn puternică.

   Pongo se uită întrebător la Marian şi când acesta dădu din cap, merse la uşă, îl îndepărtă pe Maha şi deschise uşa dintr-o smucitură.

   Afară domnea un întuneric adânc. În pragul uşii se afla o siluetă înaltă şi masivă c-o barbă întunecată. Deşi chipul omului era ars de soarele tropicelor şi omul purta vestminte malaieziene am recunoscut de îndată că omul aparţinea fără nici un fel de dubiu, rasei albe.

   În chimirul său stăteau înfipte două pistoale şi-un cuţit lat, iar pe umăr avea atârnată o puşcă cu repetiţie.

   Marian şi cu mine stăteam acum în faţa uşii iar străinul ne privea întrebător. Am bănuit c-avem în faţă pe proprietarul de drept al colibei de aceea Marian i s-a adresat pe-un ton deosebit de politicos:

   — Presupun că dumneata eşti proprietarul colibei de faţă şi când omul înclină numai capul, Marian continuă: Te miră poate că ne-ai găsit aici. Ne-am rătăcit de la drumul nostru şi-am nimerit aici, dând peste adăpostul ăsta care ni s-a părut propice pentru noapte. De-abia după ce-am deschis uşa, am descoperit că adăpostul poate că aparţine cuiva, care-l mai locuieşte încă. Sper că nu va fi interpretat fals gestul nostru şi n-am deranjat prea mult legile ospeţiei.

   Omul acesta înalt se uită pătrunzător la noi, mai întâi. Când privirea sa căzu asupra siluetei lui Pongo o vie mirare i se zugrăvi pe chip. Păşi înspre uşă şi-o închise cu grijă. Lui Maha aproape că nu-i acordă nici o atenţie, deşi ghepardul îl urmărea necontenit, fiind gata să intervină dacă ar fi fost cazul.

   Merse apoi până la masa de lemn, se-ntoarse din nou înspre noi, ne privi direct în ochi, după care ne întinse mâna. Cu acest prilej ni se adresă c-o voce joasă, adâncă, de bas.

   — Vă salut ca pe musafirii, domnilor. Locuinţa mea nu e mare, dar va ajunge pentru toţi. Dacă nu mă înşel am în faţa mea pe domnii Farrow şi Bertram împreună cu credinciosul lor prieten negru Pongo, nu-i aşa domnilor?

   Aş fi crezut orice despre acest om, dar n-aş fi bănuit să ne cunoască. Trebuia să fi făcut o mină foarte mirată, întrucât străinul continuă.

   — De-abia când l-am văzut pe Pongo am ştiut în faţa cui mă aflu.

   Marian recunoscu, după ce ne-am mai venit în fire, drept ceea ce eram.

   Proprietarul colibei nu vădea nici o dorinţă de-a ne spune numele său. Ne rugă să luăm loc şi să-i mai relatăm câteva din aventurile noastre recente.

   Marian îmi făcu semn să povestesc câteva din ultimele noastre întâmplări, ceea ce am făcut cu plăcere. După un sfert de oră, străinul mă-ntrerupse şi zise:

   — Când am fost ultima dată la Padang am auzit multe zvonuri în legătură cu aventurile dumneavoastră. Despre unele am citi în ziare. Întrucât l-am recunoscut pe Pongo am vrut să mă asigur prin povestirile care le spuneţi că nu m- am înşelat. Acum sunt sigur de asta, aşa că mă pot prezenta eu însumi. Mă numesc John Ruptra. Acesta de fapt nu-i numele meu adevărat, pe care deocamdată prefer să-l trec sub tăcere. Trăiesc aici ca un pustnic, după ce viaţa mia dat destule lovituri grele. Peste tot sunt recunoscut. Am purtat lupte îndârjite cu autorităţile şi prin afirmaţiile sub jurământ ale unei femei am fost condamnat de către acestea la moarte. Dar asta datează de-acum cinci ani. Dacă doriţi vă voi istorisi mai târziu povestea mea, deocamdată atât trebuie să ştiţi că staţi la un loc cu-n învinuit de crimă şi condamnat pe deasupra.

   Marian îi întinse mâna peste masă omului din faţa noastră spunându-i:

   — Ştiu că eşti nevinovat de crimă, domnule Ruptra, altfel nu ne-ai fi mărturisit deschis despre toate acestea. Participăm cu toţii la nenorocirea dumitale, este însă devreme aşa că ne poţi povesti liniştit istoria dumitale, poate că te vom putea ajuta şi noi într-o modalitate

oarecare.

   — Când v-am recunoscut de prima dată ăsta a fost şi gândul meu, deşi nu prea văd cum m-aţi putea ajuta în acest caz. Am evadat într-o bună zi, înainte de execuţia mea. Numai credinciosului meu servitor Guido îi pot mulţumi că azi mai sunt liber şi-mi pot continua în secret cercetările pentru a-mi dovedi nevinovăţia. De multe săptămâni trăim aici, în pustietate, unde am ridicat şi coliba aceasta. În Batavia trăieşte un prieten foarte bun de al meu, care m-a ajutat să-mi procur noile acte de identitate pe numele Ruptra. El singur ştie unde mă aflu, dar nu va spune-o autorităţilor care-au pus pe capul meu o mare sumă de bani în caz că voi putea fi capturat. Vă voi spune pe scurt povestea cea mai amară a vieţii mele, în speranţa că mă veţi putea ajuta într-un fel oarecare, întrucât ştiu că dumneavoastră cunoaşteţi Asia mai bine decât orice european. În partea de sud a insulei Borneo, posed o plantaţie pe care am mărit-o considerabil în ultimii ani. Am angajat peste o sută de indigeni şi mă bucur în regiune de un bun renume. De naştere sunt englez dar a trebuit să-mi părăsesc patria întrucât acuzaţiile unei femei m-au dezonorat într-atât încât tatăl meu, care între timp a murit, a dorit ca eu să emigrez. Familia noastră poseda multe bunuri în Anglia şi era foarte avută. Cu portofelul bine garnisit am plecat din Londra călătorind mai întâi în India. În Bombay şi-n alte oraşe mi-am cheltuit aproape jumătate din bani dar amintindu-mi de sfatul tatălui meu şi bazându-mă pe bunul lui renume mi-am cumpărat pe una din insulele Mării Sudului o mică plantaţie pe care voiam s-o exploatez singur. Printr-o întâmplare l-am cunoscut pe actualul meu prieten care avea posesiuni întinse pe insula Java şi care m- a susţinut în ideea de a-mi cumpăra o plantaţie în regiunea aceea. Mi-a cedat pe-un preţ mic o plantaţie a sa proprie de pe insula Borneo, pe care n-o putea administra