Patru ani de zile am locuit singur pe această insulă înconjurat de administratorul meu şi de indigeni tocmiţi pentru lucru. N-am venit în atingere cu nici o femeie, întrucât experimentasem un capitol foarte trist al vieţii mele cu femeile în patrie. Nici nu simţeam vreo dorinţă în această privinţă. Într-o bună zi mă vizită vechiul meu prieten care- mi mijlocise achiziţionarea plantaţiei şi-acum venise însoţit de-o tânără fermecătoare. Vă puteţi închipui simţămintele mele când m-am trezit din nou în faţa unei femei albe şi încă una atât de atrăgătoare. Cine ştie cum s-ar fi petrecut lucrurile dacă prietenul meu ar mai fi zăbovit mult ca musafir pe plantaţia mea. El primi încurând o telegramă care-l soma să se reîntoarcă urgent pe insula Java. Astfel încât şi tânăra respectivă care-l însoţea a trebuit să se îmbarce pe vasul care-l ducea înapoi. Am început deodată să nu mai am nici un interes pentru muncă şi-abia mă mai interesam de plantaţie. Administratorului meu i-a reuşit cumva să mă readucă pe vechiul făgaş. Într-o zi însă a început nefericirea mea. Stăteam în faţa micului golf care- mi străjuia dinspre mare bungalowul şi-mi examinam barca cu motor, când am zărit un iaht elegant pe mare, care-a luat de îndată curs înspre golf, probabil pentru a ancora acolo. M-am uitat curios înspre vas, apoi i-am ieşit cu barca mea în întâmpinare. Mirarea şi bucuria mea pot fi uşor imaginate când la bord am văzut o pereche de tinere fete, printre care şi pe aceea care mă părăsise nu cu multă vreme în urmă. O să las amănuntele povestindu-vă doar esenţialul. Ellen Londre voia să petreacă cu cele patru prietene ale ei câteva săptămâni pe insulă întrucât tot ce trăise în ultima vreme aici o entuziasmase în mod deosebit. Iahtul împrumutat de la unchiul ei, fusese retrimis în Batavia, unde acesta poseda de asemenea o mare plantaţie. Am petrecut zile minunate, cele cinci tinere fete, eu şi cu administratorul meu, care era şi el un om tânăr. Nu ne-am prea preocupat de muncă în tot acest timp. Într-una din zile, una dintre fete dispăru fără urmă. Am căutat-o zadarnic, am cerut să vină poliţia din oraşul Pahsir dar nu sa obţinut nimic. În interiorul insulei Borneo se mai spune că vieţuiesc indigeni sălbatici, aşa zişii vânători de capete. Evident că mi s-au făcut reproşuri, deşi eram pe deplin nevinovat, de către celelalte tinere prezente. În cele din urmă nemaiputând suporta situaţia le-am dat de-nţeles c-ar fi mai bine să plece. Acum urmează inexplicabilul, care aproape m-a dărâmat pe plan psihic. Într-una din nopţile următoare, dispăru din nou, una dintre prietenele lui Ellen, care afirmase apoi că m-a văzut cu aceasta plecând la plimbare la lumina lunii, chiar în seara cu pricina. Ne supraveghease chipurile, multă vreme, mai mult din gelozie, decât din curiozitate, cum mărturisi deschis până la urmă şi m-a văzut cum am dispărut cu prietena ei în pădure. Asta nu era adevărat. Am încercat s-o fac pe Ellen să admită că avusese numai vedenii şi totul nu era decât rodul unei închipuiri deşarte. Am convocat din nou poliţia din Pahsir, care, după multe cercetări a găsit corpul tinerei fete, dar fără cap, acesta fiind despărţit de trunchi, cu ajutorul unui instrument contondent. Corpul tinerei fete se găsea tocmai în regiunea unde Ellen Londre afirmase că dispărusem cu prietena ei în seara precedent. Poliţia îmi făcu o percheziţie severă şi-mi găsi într-unul dintre sertarele mele, cămaşa plină de sânge, cu care fusese îmbrăcat tocmai atunci. Fusese găsit şi cuţitul meu mare de vânătoare, care purta aceleaşi urme de sânge. Am fost arestat imediat fiind bănuit de crimă. Deşi îmi afirmasem nevinovăţia mi s-a făcut proces. Afirmaţiile lui Ellen Londre m-au adus în pragul spânzurătorii pentru că am fost condamnat la moarte. C-o zi înainte de execuţia mea, îi reuşi servitorului meu, Guido, să mă elibereze. El îmi pregătise evadarea cu multă grijă, astfel încât am putut ajunge nestingherit în Sumatra. Asta s-a întâmplat acum cinci ani. Am construit cu multă grijă această colibă în pustietatea asta şi de-atunci trăim foarte retraşi aici. De- abia îndrăznesc să mai merg din când în când pentru provizii, în oraşul cel mai apropiat, dar asta numai dacă e absolut necesar.

   Am ascultat totul în tăcere. Marian se gândi câteva momente înainte de-a lua cuvântul acum, după ce gazda noastră îşi terminase istorisirea. În cele din urmă după un moment de reflecţie întrebă:

   — S-a descoperit capul tinerei fete ucise, domnule Ruptra?

   — Nu, domnule Farrow, asta-i partea ciudată a lucrurilor, capul a rămas dispărut. Tot aşa ca şi tânăra fată care-a dispărut de prima dată. Singura explicaţie ar fi că tânăra să

fi căzut în mâinile vânătorilor de capete din insulele Borneo.

   Ruptra se uită multă vreme la Marian.

   — Bineînţeles că vânătorii de capete ar fi putut reţine capul, spuse el încet. Dar ce dovezi să aduc că tânăra a fost ucisă de către băştinaşi? Eu însumi nu mai pot apărea pe insula Borneo, nici pe plantaţia mea, de unde ar trebui să- ncep cercetările?

   — Să-ţi facem o propunere, domnule Ruptra. Prietenul meu şi cu mine vrem să mergem noi înşine pe insula Borneo, aşa că vom prelua afacerea asta. Mai locuieşte administratorul acela pe plantaţie şi mai mult, ne putem baza pe el?

   — Administratorul meu, este încă acolo. Prietenul meu, fostul căpitan Lorren, rezident în Batavia a revendicat din nou plantaţia, care anterior fusese preluată de către stat. De fapt o păstrează pentru mine şi mi-o va înapoia dacă-mi reuşeşte să-mi dovedesc nevinovăţia în care crede şi el. Administratorul meu se numeşte Kattros şi vă va sprijini din toate puterile pentru a-mi dovedi nevinovăţia. Vă voi da două scrisori, una pentru prietenul meu din Batavia şi alta pentru administratorul Kattros. Acesta vă va da mână liberă pe plantaţie. Poate vă va reuşi să faceţi lumină în această afacere, eu oricum vă mulţumesc anticipat din tot sufletul, indiferent ce o fi.

   I-am promis bietului om să-l ajutăm dacă vom reuşi cumva s-o facem. (Într-unul din numerele