Cineva bătu la uşă. Ruptra se ridică şi ne spuse, în timp ce se îndrepta spre uşă:

   — Este servitorul meu Guido. A plecat la Padang pentru a face rost de provizii.

   Un malaez muşchiulos şi vânos, dar foarte zvelt totuşi, pătrunse în încăpere înclinându-se mut, înaintea noastră. Îi povesti apoi în linişte stăpânului său ce noutăţi mai aflase prin oraş. Adusese şi două ziare cu el. Într-unul din ele se relata şi aventura noastră din Padang. Asta nu ne convenea deloc, întrucât numele noastre erau din nou pe prima pagină, tipărite cu litere groase. M-am uitat plin de nervozitate la Marian, spunându-i:

   — Acum piraţii care pândesc la peştera comorii sunt preveniţi şi putem conta pe rezistenţa lor maximă.

   — Asta nu se mai poate schimba, Robert. Poate că ne spune domnul Ruptra aici de faţă, în ce parte se găseşte mănăstirea aia.

   Ruptra care auzise schimbul acesta de cuvinte, ne întrebă, apropiindu-se de masă:

   — La ce fel de mănăstire faceţi referire?

   Marian îi zugrăvi în câteva cuvinte lui Ruptra aventurile noastre, pe care le-am întâmpinat în disputa cu piratul Solbre şi-i arătă însemnările din carnetul cu notiţe al acestuia.

   — Nu poate fi vorba decât despre mănăstirea părăsită, care se găseşte în munţii aceştia, fu de părere Ruptra. Este pe jumătate părăsită. O stâncă care arată ca un diavol nu cunosc, dar de câtva timp am fost martorul faptului că-ntr-o noapte trei chinezi au transportat un obiect greu, sus în munţi. N-ar fi exclus ca asta să fie tocmai comoara căutată.

   — Se poate presupune şi asta, domnule Ruptra. Ai mai observat ceva ce ne-ar putea fi de folos? Mergi frecvent sus în munţi?

   — Îi străbat zilnic pentru că sunt un vânător pătimaş. Azi n-am fost în munţi întrucât eram pe urmele unei pantere, care m-a ademenit într-altă parte. Nu-mi pot aminti să fi văzut ceva important în munţi, care ar putea să aibă vreo legătură cu comoara sau cu piraţii. Am văzut o pereche de turişti de departe, dar nu le-am acordat apoi atenţie.

   — Vom vizita mai întâi vechea mănăstire, domnule, pentru a nu ne rătăci. Vrem s-ajungem acolo, cam cu vreo oră înainte de miezul nopţii, mâine desigur.

   — O să vi-l dau de călăuză pe Guido, pe el vă puteţi baza întrutotul. Cunoaşte aici fiecare piatră şi poate să găsească drumul şi pe întunericul cel mai profund.

   — Asta e foarte amabil din partea dumitale şi primim cu plăcere oferta. Întrucât s-a făcut deja târziu propun să ne culcăm, pentru a fi mai proaspeţi. Maha poate rămâne de strajă la uşă, pentru că nu vom avea nevoie de-un paznic mai bun, care să ne drămuiască somnul.

   — Un intrus nu poate pătrunde atât de uşor înăuntru.

Pereţii şi uşa sunt destul de trainici.

   Ne-am împărţit locurile de dormit astfel încât fiecare din noi să se simtă cât mai comod cu putinţă.

   Curând ne-a cuprins un somn adânc, din care ne-am deşteptat de-abia la două ceasuri, după ce răsărise soarele.

MĂNĂSTIREA VECHE

   DUPĂ APRECIEREA LUI RUPTRA aveam de străbătut până la mănăstirea veche cam douăzeci şi cinci de kilometri.

   Aşa că am pornit pe la amiază socotind că până spre seară vom putea parcurge drumul foarte comod. Nu trebuia să ajungem decât c-o oră înainte de miezul nopţii acolo. După însemnările piratului la ora asta va ieşi dragonul din ascunzătoarea sa.

   Ruptra ne-a dat ambele scrisori pe care le scrisese în dimineaţa aceea. Acum eram curios ce-o să vedem la timpul potrivit în apropierea mănăstirii.

   Soarele ardea potopitor dintr-un cer fără nici un nor. Am fost bucuros că ne-am lăsat păturile pentru popasul de noapte, în coliba colonistului. Şi rucsacurile noastre au fost considerabil uşurate. Din fericire am întâlnit pe drum câteva izvoare, pe care Guido, care ne conducea, ni le-a arătat.

   Drumul înspre mănăstire era foarte istovitor. De mult nu mai eram obişnuiţi să ne căţărăm pe coamele munţilor în căldura tropicală a zilei.

   Luam de câteva ori pauză şi-odată, chiar am adormit. În cele din urmă soarele coborî la orizont. Am socotit că mai aveam încă vreo oră de lumină. Mănăstirea încă nu se zărea, aşa că am reluat marşul. După ce se întunecă Marian propuse să ne odihnim întrucât pe timpul nopţii cu siguranţă că nu vom mai avea timp de dormit.

   Se interesă cât mai era până la vederea mănăstirii şi spre bucuria noastră am aflat că-n cel mult o jumătate de oră de marş vom fi acolo. Pongo alesese un loc minunat de popas de unde, când va fi răsărit luna, aveam o perspectivă minunată asupra împrejurimilor. Aici ne-am aşezat aşadar pentru a ne consuma în linişte cina.

   — La capătul defileului e plasată şi mănăstirea, ascunsă bine în munţi, ne spuse Guido, arătând înspre nord. Mulţi călători trec pe lângă ea fără ca măcar să bage de seamă.

Trebuie doar ca să fii foarte atent la dreapta înspre o depresiune laterală.

   — Există numai un singur drum de acces până la mănăstire şi de acolo înainte? îl întrebă Marian.

   — De la mănăstire, mai încolo, nu mai este nici un drum, sahibi. Defileul acesta lateral este o înfundătură care duce doar înspre intrarea în mănăstire. Drumul se ramifică chiar înaintea intrării în clădire, în trei cărări, care duc în direcţii diferite. Cine nu cunoaşte bine locurile se poate rătăci curând, întrucât celelalte două cărări duc sus, în sălbăticia munţilor. Eu am cercetat cu atenţie cele trei cărări şi ştiu de-acum care duce înspre Padong-Padjang.

   — N-ai întâlnit cumva în peregrinările tale, Guido, un munte sau o stâncă care are fizionomia unui diavol?

   — Nu, sahib, dar poate că eu n-am acordat suficientă atenţie acestui lucru.

   — Cunoşti cumva şi intrarea înspre mănăstirea Guido? Ai observat vreodată ceva neobişnuit pe-acolo?

   — Mănăstirea stă pe-o mică înălţime şi este de mulţi, foarte mulţi ani, nelocuită. Intrarea e foarte aproape de-o prăpastie. Poarta este din bronz şi este întotdeauna închisă.

   — Ai încercat vreodată să intri în mănăstire, Guido?

   Malaiezianul