— Asta nu e voie sahib, pentru că zeii m-ar pedepsi, zeii care locuiesc acolo, deşi nu sunt şi-ai mei. Odată când am trecut pe-aici am văzut lumină în dosul ferestrelor aşa că acolo trebuie să locuiască zeii.

   Marian mi-a aruncat o privire semnificativă. Să fie oare mănăstirea asta unul dintre ascunzişurile piraţilor? Solbre a menţionat în carnetul său, doar numele unui dragon. Unde ar putea fi găsit acesta?

   Întrucât n-am vrut să mă trădez printr-o întrebare imprudentă pusă malaiezianului am tăcut din gură. Nici Marian n-a mai întrebat nimica şi ne-am apucat să mâncăm cu poftă cina noastră.

   Cu două ore înainte de miezul nopţii ne-am ridicat şi neam continuat drumul. Guido ne-a condus mai departe, în defileu, al cărui capăt l-am atins după o jumătate de oră. Malaiezianul ne arătă apoi, un mic defileu lateral în care am

ghicit conturul unei clădiri întunecate.

   Marian îi dădu călăuzei noastre, de care nu mai aveam nevoie un mic cadou şi l-a trimis îndărăt. Nu voia ca acesta să fie martorul cercetărilor noastre. Pongo se strecură pe urmele lui pentru a se convinge că acesta nu s-a răzgândit.

   Marian şi cu mine am luat-o de-a lungul defileului îngust şi-ncurând ne aflam în faţa intrării în mănăstire. Uşa grea de bronz era închisă.

   Am examinat-o îndelung dar n-am descoperit nici un zăvor sau dispozitiv care să-i permită să se deschidă.

   Deodată Marian îmi apucă mâna şi-mi arătă ceva, sus. Deasupra uşii era un grilaj pe-alocuri frânt, din bronz, care închipuia forma unui dragon. Să fi fost aceasta rezolvarea? Cum s-ar fi putut să iasă afară un dragon şi să ne arate drumul?

   — Ăsta-i dragonul căutat, Robert, îmi şopti prietenul meu. Luna va răsări-n curând şi-atunci ne vom da seama ce-a vrut să zică Solbre prin asta.

   Cele trei căi de acces spre mănăstire erau plasate la o distanţă prea mare între ele pentru a mai putea spera ca dragonul să se „târască" afară, pentru a ne indica drumul corect.

   — Dar aşa stă-n însemnările alea Mariane. La miezul nopţii va apare dragonul pentru a ne arăta drumul.

   — Nu prea pot înţelege cum are s-o facă, Robert.

   — lată-l că vine şi Pongo.

   — Poate-i va reuşi lui să deschidă uşa, Robert.

   Pongo ne mărturisi în şoaptă că malaiezianul parcurse un drum foarte mare deja, în mare grabă, stăpânit de teamă şi că nu-i de crezut că s-ar mai putea reîntoarce.

   Marian îi arătă uşa lui Pongo, cerându-i să-ncerce s-o deschidă, ceea ce uriaşul şi făcu, dar fără rezultat. Din celelalte părţi nu se putea intra-n clădire, întrucât era înconjurată numai de stânci înalte.

   Ne-am aşezat pe jos pentru a aştepta apropierea miezului nopţii. Dacă s-ar fi întâmplat cumva să se apropie un străin, Maha ne-ar fi dat degrabă de ştire.

   Puţin înainte de miezul nopţii, luna apăru de după un colţ mic de stâncă şi scăldă totul într-o lumină fantastică.

   Ne-am uitat încordaţi la forma de dragon de deasupra uşii, care rămânea însă nemişcată, la locul ei. Când fu exact miezul nopţii încă nu se petrecuse nimic neobişnuit. Pongo ajunsese acum pe cărarea principală de unde ne strigă:

   — Pongo găsit dragon, care arată drum masser, zise uriaşul negru imediat ce-am sosit lângă el şi arătă umbra dragonului, proiectată de razele slabe ale lunii. Una din ghearele dragonului era îndreptată spre o cărare plasată-n stânga, care după mărturisirea lui Guido ducea-n sălbăticiile munţilor.

   Acum deja totul era clar. Dacă Pongo n-ar fi urcat întâmplător cărarea principală n-am fi dat atât de repede de tâlcul însemnărilor lui Solbre.

   — Acum trebuie să-ncercăm să pătrundem, în vechea mănăstire. Dacă ne luăm după dragonul zugrăvit aici, nu poate fi vorba decât de-o mănăstire chinezească pentru că până acum n-am auzit ca indigenii să folosească dragoni pentru împodobirea sau zugrăvirea lăcaşelor de cult.

   — Cred că uşa n-o putem deschide decât cu forţa.

   — Ar trebui să se găsească totuşi un mecanism, dar.... ce-a fost asta? Uşa stă deschisă-n faţa noastră, deşi înainte era închisă, strigă Marian uimit.

   Ne-am întors din nou în defileu, până la intrarea pe poarta mănăstirii şi-am constatat că uşa masivă era întredeschisă. Ne-am îndreptat cu precauţie înspre intrare, Marian luând-o înainte.

   Ne-am găsit curând într-o curte interioară, luminată puternic de razele lunii. Spaţiul dinaintea noastră era gol şi părăsit. Dar cine deschisese atunci uşa? Sau poate că la prima noastră vizită a atins un mecanism care-i permisese aceştia să se deschidă, ceva mai târziu? Am dat peste-un caz de genul acesta în America, atunci când am căutat oraşul scufundat al incaşilor.

   Prudent Marian păşi primul în curtea interioară dar se opri imediat ce Maha se strecură pe lângă el, adulmecând cu nările-n vânt.

   Ghepardul devenise neliniştit, dar nu mirosi nici un duşman biped în apropiere, de-aceea am păşit li noi alăturându-ne lui Marian, Pongo şi cu mine.

   În spatele curţii se afla plasată o altă intrare-n mănăstire, închisă şi aceasta printr-o uşă masivă. Ne-am îndreptat încet înspre aceasta, iar pe când eram în mijlocul curţii, am perceput un zgomot slab.

   Ne-am întors pe călcâie pentru a vedea cum prima uşă sa închis de la sine în urma noastră.

   Pongo alergă degrabă îndărăt şi se aruncă cu putere în uşă, care nu se mai deschise însă. Ne era sortit să rămânem prizonieri aici?

   — Să mergem la cealaltă uşă, fu de părere Marian calm. Cumva tot o să reuşim să ieşim afară. Ori că sunt niscaiva oameni ascunşi aici în mănăstire sau uşile se-nchid printr-un mecanism pe care va trebui să-l descoperim mai târziu.

   — Maha n-a adulmecat pân-acum prezenţa nici unui om, am spus eu.

   — Pongo crede că aici se ascunde oameni, care nu poate mirosi Maha, ei frecat cu buruieni urât mirositoare. Maha nu liniştiţi complet, ştie, aici ascunşi oameni, ne lămuri uriaşul negru.

   Ne puteam bizui pe spusele acestuia întrucât îl