cunoştea pe Maha mai bine decât noi. Mecanismul acesta automat de deschidere, închidere a uşilor ne puse-n gardă, aşa că ţineam pistoalele pregătite, în mâna dreaptă, iar în stânga aveam lampa de buzunar. Din câţiva paşi rapizi ne-am trezit în faţa celei de-a doua uşi pe care-am aflat-o... Deschisă, ceea ce l-a uimit pe Marian până-ntr-atâta încât s-a oprit şovăitor în faţa uşii examinând-o cu atenţie înainte de-a o trece.

   Un spaţiu întunecat se căsca în faţa noastră de-aceea am lăsat fascicolul de lumină al lămpilor noastre de buzunar să se plimbe în holul de dindărătul uşii care servise odinioară drept încăpere pentru prăznuirea ceremoniilor religioase. Estrada pe care se ridicase probabil altarul era goală. Lateral erau plasaţi câţiva stâlpi pe care se sprijinea plafonul construit din plăci de bronz. Sub acoperiş, încăperea se continua c-o galerie, în felul acelora pe care le mai văzusem şi la alte construcţii similare.

   Se punea problema, dacă e cazul să înaintăm în această încăpere fără a ne teme de vreo capcană mascată.

Cunoşteam deja destule temple din India şi chiar China, pentru a realiza că astfel de capcane erau atât de rafinat construite încât îţi dădeai seama numai după ce cădeai în ele. Pân-acum scăpaserăm cu bine din toate, dar nimic nu ţine veşnic!

   Deodată am auzit în spatele nostru un mârâit furios. Maha sări pe lângă noi, undeva în interiorul încăperii. Ne-am întors foarte repede pentru a privi în ochii a doi tigrii care stăteau pitiţi la cel mult zece metri depărtare, pregătindu-se de săritură.

   Pongo ne trase repede afară din hol şi închise fulgerător marea uşă de bronz. Deocamdată tigrii nu ne puteau face nimic dar eram mai mult sau mai puţin la discreţia duşmanilor noştri nevăzuţi.

   N-am îndrăznit să înaintăm ci stăteam rezemaţi cu spatele de perete.

   Speram să mai găsim o uşă care să ducă în alte încăperi ale mănăstirii.

   — Am descoperit tigrii ăştia mult prea târziu, Robert, mi-a şoptit Marian.

   Am fi putut să ne convingem dacă gloanţele noastre de sticlă, de la pistoalele cu aer ar fi fost eficace şi-n cazul acestor feroce patrupede.

   — Vom mai avea prilejul să le folosim, n-ai nici o grijă Mariane. Prezenţa tigrilor îmi pare o dovadă neîndoielnică că pe-aici se aţin şi oameni.

   — Plec de la presupunerea, Robert, c-aceşti oameni ştiu de intenţia noastră de-a pătrunde-n mănăstire, altfel de ce şi-ar fi dat osteneala de-aş unge trupul cu buruieni pentru a nu fi adulmecaţi de Maha?

   — Să ne fi trădat Fu Kang, chinezul pe care l-am tratat cu atâta generozitate, punându-l în libertate? Poate că are aici complici care vor s-ajungă din nou în posesia carnetului cu însemnările piratului.

   — Probabil că ai dreptate Robert. Nu-i exclus ca Fu Kang să fi trecut pe-aici. Poate c-ar fi mai bine s-ascundem undeva pe-aici în încăperea asta carnetul buclucaş pentru a nu fi deposedaţi de el, în cazul că devenim prizonieri. Nu ştiu ce ne aşteaptă-n mănăstire. Eu zic să căutăm o bună

ascunzătoare.

   Am cercetat cu privirea întreaga încăpere. Am găsit repede o vază mare plasată lateral într-o nişă şi l-am făcut atent pe prietenul meu.

   Acesta mişcă numai capul, abia perceptibil, după care neam stins simultan lămpile. Ne-nvălui imediat un întuneric de nepătruns. Marian se desprinse imediat de lângă mine. După vreo trei minute, i-am resimţit din nou prezenţa. Depusese carnetul în vaza cu pricina. Ne-am reaprins luminile şi ne-am strecurat mai departe. După ce-am dat de nişte trepte înguste care duceau în sus, am auzit din nou mârâitul tigrului. Am îndreptat din nou fascicolul de lumină în direcţia din care s-auzise zgomotul şi iată-i în cercul luminos pe cei doi tigrii, aceiaşi pe care-i mai întâlnisem în curtea interioară.

   Pisicile uriaşe, care începuseră să se târască înspre noi, orbite de razele luminoase se făcură una cu pământul.

   — Repede să urcăm treptele, mă-mboldi Marian.

   Pongo se gândi la Maha şi-o luă înainte. L-am urmat fără ca să clintim snopul de lumină ce-l proiectasem asupra capetelor celor două feline. Acestea nu se hotărau dacă să sară asupra noastră sau nu, întrucât nu ne puteau vedea prea bine, noi fiind plasaţi în întuneric.

   De-abia urcând treptele ne-am putut simţi în siguranţă. Doar eu luminasem treptele la urcare, întrucât Marian avea menirea să nu slăbească cu lampa lui de buzunar, capetele tigrilor. Marian îşi scosese între timp pistolul cu gaze din cingătoare.

   Acesta ne fusese dăruit de către doctorul Mack, prin intermediul malaiezianului Tiagra (vezi vol. 246 Java-Jim).

   Când unul dintre cei doi tigri începu să se apropie încet de trepte mi-am tras şi eu pistolul cu gaze din brâu. Marian apucă de trase prima dată. Se auzi un fâşâit uşor, nimic altceva şi tigrul începu să se clatine, după care căzu rămânând nemişcat la pământ.

   — Excelentă armă asta, exclamă Marian. Oare cât o ţine efectul anestezicului?

   — Mă bucur că-n felul acesta putem scoate din luptă, oameni sau animale, fără ca să li se-ntâmple altfel nimic.

După un anume timp se trezesc şi nu-şi dau seama decât c- au adormit pentru o vreme.

   — Numai să nu folosim din greşeală gloanţele roşii care conţin o otravă puternică. Lucrurile s-ar solda atunci altfel.

   — Atenţie, apare al doilea tigru. Trage tu, Robert!

   Cel de al doilea tigru începu să-şi miroasă tovarăşul, după care, începu să vină încet înspre treapta cea mai de jos. Am tras imediat un glonte galben asupra lui. Tigrul fu de-ndată anesteziat şi se prăbuşi nu departe de celălalt.

   — S-a rezolvat şi asta Robert, spuse Marian. Cu gloanţele astea galbene la nevoie putem ţine piept la o întreagă colonie de „galbeni" chinezi. Acum să coborâm şi să căutăm temeinic în hol, dar ţine pistolul pregătit pentru orice eventualitate.

   — N-ar fi mai bine ca Maha şi cu Pongo să rămână pe trepte, Mariane? Dac-ar fi să cădem într-o cursă am mai putea nutri speranţa să ne salveze Pongo.

   — Ai dreptate, Robert! Rămâi aici cu Maha, Pongo! Dacă avem nevoie de tine te chemăm. Dacă într-o oră nu suntem îndărăt, atunci haide şi caută-ne,