— Masser poate merge liniştit. Pongo bagă bine de seamă! fu de părere uriaşul negru.

   Se lungi pe pământ pentru a putea observa mai bine tot ce se petrece, fără a fi la rândul lui remarcat. I-am înmânat lui Pongo o lampă de buzunar de rezervă recomandându-i s- o folosească numai în caz de nevoie. Trecând pe lângă tigrii i-am pipăit şi ne-am dat seama că nu erau decât ameţiţi, respirau şi circulaţia sangvină părea să fie-n bună ordine.

   — În soclurile statuilor închipuind zeităţi ne-a fost dat să descoperim de multe ori uşi secrete, Mariane. N-ar fi mai bine să-ncercăm?

   — Se-nţelege! Pongo are o bună privire de perspectivă asupra acestei zone a încăperii. Poate că găsim o trapă care duce în încăperile subpământene în care am putea întâlni oameni, chiar pe piraţi, de pildă. Lasă-mă pe mine s-o iau înainte şi rămâi în urma mea vreo doi metri pentru a nu cădea concomitent în vreo capcană. Am păţit-o de-atâtea ori pentru a nu trage învăţămintele necesare!

   Prietenul meu o luă singur înainte. Cu multă prudenţă se- nvârti în jurul soclului, dar nu păru să remarce ceva ce să-i dea de bănuit. De multe ori se aplecă pentru a atinge cu mâna diferitele părţi ale acestuia, probabil în căutare de butoane secrete.

   În cele din urmă îmi făcu semn să mă apropii. Îmi arătă un loc pe podea, spunându-mi:

   — Aici pare să fie o trapă, Robert! Să-ncercăm s-o deschidem. Luminează-mi, rogu-te, pentru ca să pot găsi mecanismul.

   Înainte de-a da curs îndemnului prietenului meu m-am mai uitat încăodată prin încăpere. Când am vrut să-ndrept fascicolul luminos în dreptul locului pe care mi-l indicase Marian pământul se mişcă sub noi. Nu ne-am prăbuşit propriu-zis, ci parcă am coborât brusc ca şi cu un ascensor în adânc.

   Am fost atât de surprins încât am uitat să ne salvăm printr-un salt în lături. Dar cine acţionase mecanismul? Oamenii care ne pândeau şi noi nu-i putusem descoperi la timp? Sau poate că Marian atinsese din nebăgare de seamă o sârmă care declanşase mecanismul?

   N-am avut prea mult timp pentru reflecţii întrucât am ajuns într-un gang îngust, care părea să fie şi foarte lung. Am coborât de pe piedestalul de piatră pătrată, cu ajutorul căruia coborâsem în adâncime, ca şi cu un ascensor, în gang, plimbându-ne şuvoaiele de lumină ale lămpilor noastre de buzunar de-a lungul acestuia. Un aer rece ne întâmpină imediat. Am simţit şi un curent de aer ca şi cum cineva montase jos un dispozitiv ce asigura o bună ventilaţie.

   Ne-am deplasat înainte pas cu pas. Deodată am auzit în spatele nostru un clinchet scurt şi-am stabilit imediat că „liftul" nostru se pusese-n mişcare, urcând în sus. Armele noastre le-am lăsat la Pongo pentru că ne-ar fi stânjenit numai în cercetările noastre. Mai întâi am cercetat pereţii gangului. N-am găsit nici o uşă dar întrucât ajunsesem la capătul gangului un braţ zvâcni deodată de undeva din perete aruncând înspre noi ceva alb.

   Înainte de-a putea întreprinde ceva, braţul dispăru din nou. Dintr-o săritură am ajuns la perete chiar în locul de unde ni se azvârlise obiectul, în speranţa că vom găsi o trapă sau o uşiţă secretă, dar din păcate n-am putut descoperi nimic. Am ridicat de jos, ceea ce ni se aruncase. Era vorba de-o bucată de hârtie pe care fuseseră scrise câteva cuvinte:

   „Mergeţi drept înainte şi opriţi-vă la perete şi nu vi se va întâmpla nimic. Vrem doar să ne fie înapoiat caietul cu notiţe! Dacă nu ne urmaţi sfatul nu vă putem oferi nici o garanţie în legătură cu vieţile voastre".

   I-am arătat lui Marian biletul pe care acesta îl citi imediat, privind totodată locul din perete de unde apăruse brusc braţul acela.

   — Nu pot să găsesc nimic Robert! Să urmărim sfatul celui care ne-a trimis biletul! Vom vedea ce se mai întâmplă mai departe!

   Din câţiva paşi am ajuns la capătul gangului, ne-am întors şi-am luminat în spatele nostru. Ne-am rezemat de perete.

   Dintr-odată peretele se deplasă cam cu-n picior, fiind catapultaţi într-o altă încăpere.

   Ne-am uitat uimiţi în jur întrucât acum ne găseam într-un fel de încăpere-celulă ai cărui pereţi erau duraţi din blocuri masive de piatră cubică. Celula noastră avea o lungime de vreo trei metri şi era lată de doi metri, încolo era complet goală. Nici o bancă sau scaun pe care să te aşezi. Pentru a nu ne obosi degeaba ne-am aşezat după o oră de aşteptare direct pe jos.

   Am aşteptat şi-am aşteptat vreme îndelungată ca să apară vreunul dintre potrivnicii noştri.

   Deja trecuseră vreo două ore şi presupuneam că Pongo îşi începuse deja căutările. El trebuia să ne fi observat cum odată urcaţi pe piedestalul acela am alunecat în adâncime. Poate că el va alege acelaşi drum pentru a da de noi. Dar cum va ajunge la noi dacă continuam să stăm liniştiţi aici, zăvorâţi în celulă?

ÎNTR-O SITUAŢIE DISPERATĂ

   NE-AM STINS LĂMPILE DE BUZUNAR pentru a face economie la baterii şi-acum pândeam în întuneric, ascultând mai cu seamă cu urechea înspre peretele mobil. Oricât ne-am încordat auzul pentru a distinge cel mai mic zgomot venit de pe coridor, totul rămânea tăcut. Sau poate că pereţii erau atât de groşi că nu se putea auzi nimic prin ei, orice s-ar fi petrecut dincolo?

   Timpul se scurse îngrozitor de încet. Deodată Marian îşi şopti:

   — Ascundeţi pistolul cu gaze în pantaloni ca să nu poată fi găsit. Cred că vom primi îndată musafiri.

   — N-auzi un fâsâit uşor Mariane? Nu-ţi miroase ceva? Cred că cineva lasă să pătrundă un gaz în celule pentru a ne ameţi.

   Am vrut să mai spun ceva, dar m-am simţit atât de oboist, încât n-am mai putut socate nici o vorbă. Nici nu ştiu cum am dormit când dintr-odată m-am deşteptat. Credeam c-am dormit doar pentru un minut întrucât judecata şi gândirea-n general mi-era clară. Mi-am putut aminti îndată tot ce se petrecuse-n pivniţa în care intrasem.

   Încăperea în care mă aflam era foarte mobilată.

   Eu zăceam pe-un divan, care era atât