de larg, încât Marian putea să se lăfăie-n lege lângă mine. Prietenul meu era legat ca şi mine de altfel, era treaz însă şi-acum îmi zâmbea. Mâinile noastre fuseseră legate la spate. Asta era cam incomod, întrucât ne obliga să stăm culcaţi pe-o rână. Întreaga încăpere era luminată de-o lampă cu petrol. Nu puteam înţelege zâmbetul încrezător al prietenului meu.

   — Te bucură atât de mult situaţia noastră? l-am întrebat imediat.

   — Hm! se mărgini să exclame încet acesta. Mai întâi că Pongo nu-i cu noi, mă îndreptăţesc să nu-mi pierd speranţa şi-n al doilea rând, mă gândeam la pistoalele cu gaz. Ai avut timp suficient să-mi urmezi sfatul?

   — Evident, am răspuns, simţind, după ce m-am mişcat

puţin o uşoară presiune, datorită obiectului pe care-l ascunsesem în pantaloni. Acesta nu ne fusese luat dar de celelalte arme fuseserăm deposedaţi.

   — Bănuiesc că-n curând va apare cineva, Robert, să ne- ntrebe de carnetul cu notiţe, pentru că cu siguranţă am fost percheziţionaţi dar n-a fost găsit asupra noastră. Rămâi liniştit! Aud paşi! Fă aşa, de parcă abia acum te-ai fi deşteptat din leşin!

   Un tapet gros, care servea drept draperie, pe toată lungimea unuia dintre pereţi, fu tras în lături şi-un chinez înalt pătrunse în încăpere.

   Când observă că eram treji, veni direct înspre noi şi ne- ntrebă:

   — Aţi dormit bine domnilor? Ce-i drept, nu-i sănătos să te amesteci în lucruri care nu te privesc. Unde aţi pitit cărticica pe care i-aţi luat-o lui Solbre?

   — Ce fel de carte? întrebă Marian, prefăcându-se foarte mirat.

   — Nu te mai preface domnule Farrow! Ştiu cu cine am dea face. Aşadar unde e carnetul cu notiţe a lui Solbre? Trebuie să se afle asupra voastră!

   —  Nu ştiu despre ce-i vorba, reluă Marian. Cine ţi-a îndrugat dumitale poveşti că eu aş deţine un astfel de carnet?

   — Nu-i nevoie decât să pronunţ numele lui Fu Kang şi veţi ştii îndată la cine mă refer. Aşadar pentru ultima oară, unde se află carnetul?

   — Ei, dacă vrei să ştii neapărat, în Padang! În siguranţă! N-o să te împiedecăm să-l revindeţi dacă asta te satisface!

   Chipul viclean al chinezului se crispă uşor, când spuse:

   — Ştiu că-n apropiere de-aici se află o colibă în care un anume domn Farrow în noaptea trecută a citit din acel carnet, care odinioară aparţinuse lui Solbre. Ei, ce zici, acuma?

   În ultimele sale cuvinte stătea esenţa problemei. Marian reflectă pentru o clipă. Putea lăsa să fim percheziţionaţi încăodată?

   Atunci puteau da cu uşurinţă peste pistoalele noastre. Şi dacă carnetul nu se găsea asupra lui Marian, urmam eu la

rând.

   De-aceea Marian îi răspunse chinezului:

   — Atunci o să-ţi spun adevărul! Am avut carnetul ultima noapte încă, apoi înainte de-a pătrunde aici l-am ascuns după o stâncă. Pot descrie stânca cu pricina. Sper că după ce vei găsi carnetul te vei mulţumi cu acesta şi ne vei elibera.

   — Mai întâi carnetul şi-apoi restul problemelor! Aţi dăunat mult organizaţiei noastre dar dacă intru-n posesia carnetului şi apoi a comorii şi părăsesc ţara, mi-e indiferent dacă veţi mai rămâne în viaţă sau nu. Nu sunt ranchiunos şi răzbunător aşa că veţi scăpa cu faţa curată. Descrie-mi stânca sub care aţi pitit carnetul.

   Marian se strădui să descrie poziţia unei stânci, care se găsea la vreo zece minute depărtare de mănăstire. Erau însă vreo duzină de pietre care se potriveau acestei descrieri.

   Chinezul începu să se grăbească nevoie mare, de-ndată ce află poziţia stâncii pe care-o descrisese Marian.

   El strigă câteva cuvinte-n încăperea alăturată, de unde apăru... Fu Kang, prizonierul nostru de pe iaht, căruia i-am dăruit generos libertatea după toate câte ne făcuse.

   El trebuia să rămână de pază lângă noi.

   C-o perfidie pur asiatică, privi-n spre noi şi ne spuse:

   — Nu v-aţi aşteptat să mă revedeţi atât de curând domnilor! Aţi crezut că voi înceta de îndată să caut comoara lui Solbre?

   — Ai comis totuşi o mare greşeală Fu Kang! Crezi cumva că complicii tăi vor împărţi cu tine comoara?

   Fu Kang se uită lung la prietenul meu, apoi chipul i se schimonosi într-o strâmbătură de furie, după care se repezi afară din încăpere, fără a ne mai da atenţie.

   — De ăsta am scăpat pe moment, Robert, râse Marian. Să încercăm să vedem dacă putem scăpa de legăturile noastre înainte de-a se înapoia primul chinez.

   — Oare Pongo este liber, Mariane?

   — N-aş prea crede, Robert. Încearcă să-mi dezlegi mai întâi mâinile.

   Prietenul meu se-ntoarse cu spatele spre mine, după care a fost pentru prietenul meu o joacă să scape de legăturile de la picioare şi să mă elibereze şi pe mine.

   Am mai rămas câteva clipe întinşi pentru a pune din nou sângele-n mişcare, în mădularele noastre amorţite, după care am sărit de pe divan, luându-ne-n mâini pistoalele noastre cu gaze, din interiorul buzunarelor noastre de la pantaloni.

   — Să mergem mai întâi în hol, să vedem dacă tigrii mai zac acolo narcotizaţi, hotărî Marian. Poate va trebui să-i aducem în nesimţire pentru a doua oară.

   — Poate că Pongo veghează încă în galerie şi nu- ndrăzneşte să avanseze din cauza tigrilor, m-am hazardat eu.

   — Pongo ar fi găsit suficiente mijloace şi procedee pentru a ademeni, pisicile astea uriaşe. Să ne grăbim! Fu Kang şi chinezul cel înalt nu vor fi singurii oameni care se mai aţin prin mănăstire. Individul vorbea doar de-o adevărată „organizaţie". Am părăsit încăperea strecurându-ne prin încăperea pe care intrase chinezul. Când Marian trase draperia care masca intrarea, ne-am trezit în faţa unei masive uşi de bronz închisă acuma.

   N-am descoperit nici un lacăt. Am pierdut destule minute preţioase până ce-am găsit mecanismul care făcea posibilă deschiderea automată a uşii. Înaintea noastră stătea holul prin care pătrunsesem de prima dată.

   Privirile noastre s-au îndreptat imediat înspre galerie, dar Pongo nu mai stătea acolo. Chiar în spate mai era pitit Maha, care aştepta probabil acolo chemarea uriaşului negru. Ghepardul ne observă, dar nu se mişcă de la locul său.

   — Aş vrea s-aştept aici reîntoarcerea chinezului celui înalt, îmi şopti