— Poate că sunt în curtea interioară, Mariane.

   Deasupra acoperişului începu să apară lumina slabă a

zilei, care se filtra până-n hol. Marian îmi urmări privirea şi spuse:

   — Afară e deja lumină şi asta nu ne poate fi decât de

folos. Să ne ascundem îndărătul stâlpilor de susţinere, avem destul loc acolo. Dacă se-ntorc chinezii îi ameţim cu-n glonte de sticlă.

   Dar chinezii nu se mai întoarseră. Am aşteptat timp îndelung. De-abia după o oră se deschide uşa de bronz, fără să facă zgomot, aceea care ducea în curtea interioară.

   Fu Kang păşea cu mare grabă în hol. Era foarte agitat şi vru să treacă repede pe lângă noi. Un fâşâit aproape imperceptibil şi chinezul se prăbuşi fără cunoştinţă la pământ.

   Pistolul cu gaze a lui Marian îşi făcuse datoria. L-am târât îndărătul unei coloane de susţinere. Marian îl percheziţionase şi-mi spuse cu acest prilej:

   — Ia uită-te Robert! Fu Kang e plin de sânge. Ori a ucis pe cineva ori l-a ajutat pe un altul să ucidă. Probabil că afară o fi avut loc o încăierare.

   M-am aplecat şi-am găsit în buzunarul lui Fu Kang un cuţit plin de sânge! Părea să se verifice că s-a dat o luptă. Asta nu era tocmai ce ne doream. Faptul că Fu Kang se- ntorsese nu putea însemna altceva decât că voia să afle de la Marian unde pitise acesta cu adevărat carnetul.

   Marian se ridică-n picioare, părăsindu-l pe Fu Kang.

   — Haide să mergem în curtea interioară, Robert! Trebuie să vedem odată ce-i cu tigrii ăia.

   Am înconjurat cu grijă uşa care stătea încă întredeschisă. O privire aruncată-n curte fu suficientă. Într-un colţ al acesteia erau întinşi ambii tigrii care se prăjeau la soare. Cugetam numai dacă gloanţele de sticlă ar fi avut efect şi de la o asemenea depărtare.

   Marian îşi ridicase unul din pistoale ţintind cu precizie.

   Un fâsâit şi tigrul se-ntoarse alături cât era de lung, pentru a doua oară narcotizat. Celălalt tigru se ridică mirat în picioare. Părea să fi perceput zgomotul glontelui care-i răpusese tovarăşul, dar acum veni rândul meu. Aproape paşnic, se lungi şi cel de-al doilea tigru lângă companionul său, ameţit deja.

   — Gata Robert! îmi şopti Marian. Acum să-l căutăm pe Pongo. Să sperăm că nu dăm peste-o bandă întreagă de chinezi, după ce ne vom fi coborât în pivniţe.

   — Vrei să foloseşti din nou ascensorul, Mariane? Ar mai trebui să mai existe şi-o altă intrare în spaţiile subterane.

   — Ar dura prea mult să mai căutăm o a doua intrare. Mai bine să nu pierdem timpul. Pongo ne va ajuta mult ca să descurcăm tainele acestei mănăstiri. De-aceea prioritatea numărul unu este să-l găsim pe el.

   A, început s-alerg repede în jurul soclului pentru a ajunge în apropierea „ascensorului", când Marian îmi strigă; Atenţie! Dar eu nu mai puteam fi oprit. Aveam pistoletul cu gaze-n mână, astfel că de duşmani nu mă temeam câtuşi de puţin.

   Marian şi cu mine ne-am străduit din răsputeri să punem în mişcare „liftul" nostru. Acesta însă nu se coborî în adâncime.

   Era posibil ca duşmanii noştri să-l fi scos din funcţiune pentru a nu ne mai putea folosi de el.

   — Nu ne mai rămâne prin urmare altceva de făcut decât să încercăm să dăm de cea de-a doua intrare, îmi spuse Marian, după ce făcusem nenumărate încercări. Cel mai bine-ar fi să ne reîntoarcem în încăperea în care am zăcut prizonieri. Acolo mai exista o a doua draperie grea îndărătul căreia n-am mai avut vreme să ne uităm.

   — Cheamă-l pe Maha, Mariane! Cred că-i preferabil să-l avem cu noi, întrucât poate descoperi mai uşor urma lui Pongo.

   Marian îmi urmă sfatul şi-l chemă pe Maha, care sosi în goană din câteva salturi elegante. Se lipi strâns de picioarele acestuia, ca şi cum ar fi dorit să-l salute după scurta despărţire impusă de situaţie. În fosta noastră carceră mai ardea încă lampa cu petrol. Ne-am îndreptat aţă-n spre cea de-a doua draperie, pe care Marian a dat-o dintr-o smucitură deoparte. Şi-aici ne apăru în faţă o uşă de bronz pe care am deschis-o uşor, fiindcă Marian îşi întipărise bine-n minte mecanismul de deschidere al primei uşi.

   În faţa noastră se deschidea acum perspective unei scări laterale, prevăzută cu trepte din piatră. Maha ne trase cu putere în adâncime, unde domnea un întuneric adânc. Din păcate nu mai posedam nici o lampă de buzunar aşa să trebuia să ne bizuim mai mult pe simţurile noastre, pe pipăit. Treptele duceau fireşte-n jos şi-am numărat vreo treizeci până ce am ajuns la capăt. Nici o geană de lumină nu pătrundea încoace şi asta ne îngreuna mult cercetările. Nu ne rămânea decât să ne bazăm pe simţurile ascuţite ale ghepardului nostru.

   Încetul cu încetul ne-am reluat mersul. Deodată Marian dădu de-o uşă. Nu avea nici un lacăt, dar asta nu ne deranja prea mult. După o scurtă cercetare, Marian găsi mecanismul şi astfel putut deschide uşa. Nu se putea vedea fireşte nimic.

   Am blestemat în sinea mea că nu s-au luat nu numai armele dar şi lămpile de buzunar.

   Maha rămase liniştit iar eu am lăsat lesa să-mi alunece printre degete pentru a-i permite ghepardului să intre în încăpere. Ne-am pipăit drumul înainte până ce-am dat de-o masă. Mi-am trecut degetele peste masă pentru a stabili dacă se găseşte ceva pe ea. Degetele mele dădură peste o cutie de chibrituri şi-am aprins imediat un băţ. La lumina acestuia am văzut o lampă pe masă. De-abia după ce-am aprins-o ne-am putut orienta în încăpere.

   În încăperea mobilată luxos am văzut imediat cum pe-o a doua măsuţă erau etalate armele noastre, chimirele şi alte obiecte personale pe care le aveam în momentul prizonieratului asupra noastră. Aproape că mi-a venit să chiui de bucurie.

   Ne-am încins chimirele în jurul brâului şi-am îndesat în ele şi celelalte obiecte care ne aparţinuseră. Am stins lampa cu petrol aprinzându-ne