în schimb lămpile noastre de buzunar. Asta se dovedea avantajos pentru noi întrucât puteam oricând, în caz de pericol să stingem lămpile rămânând în obscuritate.

   Şi următoarea încăpere era goală. De îndată ce-am pătruns înăuntru, am auzit din cea de-a treia cameră voci, aparţinând la doi oameni, care vorbeau chinezeşte între ei. N-am putut prin urmare înţelege nimic din ce-şi spuneau. Ne-am stins lămpile şi-acum am putut constata cum prin crăpăturile uşii se strecura o geană de lumină. Ne-am apropiat de draperia bogată, ciulind urechile. Pe Maha l-am apăsat la pământ, dându-i astfel de ştire inteligentului ghepard că n-avea voie să scoată nici un mârâit şi-n general să nu producă nici un fel de zgomot.

   Pliind puţin draperia am putut arunca o privire în încăperea alăturată.

   Doi chinezi stăteau la o masă grosolană de lemn, având în faţa lor o hartă pe care-o desfăşuraseră în faţa lor. Era probabil o hartă regională şi pe aceasta degetele lor se mişcau aproape necontenit. Erau pare-se în toiul unei dispute aprinse dacă nu chiar a unei certe, fiindcă nici unul nu părea dispus dă cedeze.

   Marian îndepărtă puţin draperia cu multă prudenţă şi intră în încăpere, fără ca cei doi protagonişti să ne observe pe Marian sau pe mine, care l-am urmat imediat pe prietenul meu, intrând după el.

   Eram chiar în apropiere de măsuţă când cei doi ridicară privirile. Speriaţi, au sărit în picioare imediat, dar n-au mai îndrăznit să facă altă mişcare, când au privit în ţevile revolverelor noastre.

   — Unde este însoţitorul nostru negru? întrebă Marian. Spuneţi repede altfel tragem imediat.

   Marian se folosise de limba engleză, pe care bănuiam că cei doi o cunoşteau sau cel puţin o înţelegeau cât de cât.

   Unul din cei doi chinezi răspunse, într-o englezească destul de fluentă că el nu ştie nimic despre un prizonier negru.

   — O să-ţi arăt cum pedepsesc eu minciuna, zise Marian cu-n calm desăvârşit şi trase un glonte de sticlă asupra chinezului care căzu instantaneu ameţit.

   Cel de-al doilea chinez, care n-avea de unde ştii că tovarăşul său este ameţit numai pentru două ore şi se va scula tot atât de proaspăt ca după un somn odihnitor, încremeni la rându-i de groază. Faptul că n-auzise nici o detunătură venind din armele noastre pare să-i fi sporit şi mai mult groaza.

   — Vrei acum să ne spui adevărul? îl întrebă imperturbabil, cu cea mai calmă voce din lume.

   — Nu ştiu prea multe domnule, dar o să-ţi spun tot ce ştiu. Aici în pivniţă zace un om pe care trebuia să-l păzim. O să vă conduc la el.

   — Fă-o imediat! Dar să nu ne tragi în vreo capcană pentru că într-o secundă vei fi la strămoşii tăi!

   — N-o să vă trădez domnilor, spuse chinezul pe un ton plângător, dar vă rog cruţaţi-mi viaţa. O să vă arăt tot ce ştiu şi doriţi să vedeţi.

   Nu sunt demult aici şi nu ştiu prea multe.

   — Cine mai este ascuns în mănăstirea asta veche, în afară de voi? vru să ştie Marian mai întâi.

   — Conducătorul nostru Hu Mong şi omul său de încredere Fu Kang, domnule. Hu Mong se află mai tot timpul aici şi părăseşte mănăstirea foarte rar. Prietenul meu mort şi cu mine suntem doar de patru zile aici. Când am ajuns aici mai erau încă trei oameni care au fost trimişi de-ndată în misiune de către Hu Mong.

   — Ai fost de faţă în noaptea în care am fost ameţiţi cu ajutorul unui gaz?

   — Nu domnule! Eu trebuia să păzesc prizonierul care dispune de-o forţă grozavă şi-avea o piele neagră.

   Răspunsul suna sincer. Nu putea fi vorba decât despre Pongo. Prietenul nostru a fost urmărit ca şi noi şi scos din luptă cu ajutorul aceluiaşi gaz.

   — Condu-ne la el, porunci Marian.

   Chinezul ne conduse în tăcere. Ştiam că de teama pistoalelor noastre miraculoase, spusese adevărul, cu toate acestea îi supravegheam fiecare mişcare întrucât eram departe de-a fi familiarizaţi cu toate secretele mănăstirii.

   Chinezul se opri, după ce ne conduse prin numeroase încăperi în faţa unei uşi grele, pe care-o deschise fără zgomot. Atunci se întâmplă ceva ce nu prevăzusem. Prin uşa deschisă năvăliră două braţe musculoase care-l traseră pe chinez înăuntru dintr-o smucitură. Ne-am aprins lămpile noastre şi la lumina acestora am văzut pe chinez tremurând în braţele lui Pongo.

   — Dă-i drumul, Pongo, zise Marian râzând.

   Pongo ascultă, dându-i drumul imediat, dar chinezul leşinase din cauza spaimei. Pongo ne dădu mâna cu faţa strălucind de bucurie, spunându-ne:

   — Foarte bine că massers liberi. Altfel Pongo trebuie vine imediat. Pongo ameţit trezeşte aici, caută uşă după ce se eliberează de legături. Uşa închisă. Pongo aşteaptă până vine chinez. Acum chinez leşinat.

   Ne-am întors cu Pongo în încăperea în care-i surprinsesem pe cei doi chinezi. Pongo îşi luase „omul" cu el şi-l propti pe un scaun. De îndată ce acesta se deşteptă îşi începu interogatoriul:

   — Ce hartă e asta? întreabă el arătând înspre foaia mare de hârtie încă despăturită pe masă.

   Prizonierul nu vru să vorbească la început, dar Marian îşi îndreptă ţeava pistolului înspre acesta. Speriat chinezul se apără cu mâinile şi spuse repede:

   — O să vă spun totul. Conducătorul nostru caută o comoară şi tocmai ne-am propus... Ne-am propus.

   — S-o căutaţi voi singuri şi-apoi să dispăreţi cu ea cu tot, nu-i aşa?

   — Da, domnule, aprobă chinezul şi-acum arăta ca un şcolar prins în flagrant delict c-o năzdrăvănie, de către profesor.

   — Şi ştiţi cam pe unde s-ar aţine comoara asta? îl întrebă mai departe Marian.

   — Camaradul meu afirma c-a văzut în această regiune cum doi localnici transportau o ladă grea. Am căutat acolo în câteva nopţi dar n-am putut descoperi nimic.

   — Poţi să-mi spui dacă-n zona asta se găseşte pe undeva o stâncă închipuind pe diavol?

   Chinezul se uită îngrozit la noi:

   — Domnule, cunosc stânca cu pricina dar nu-ndrăznesc să m-apropii de ea, fiindcă acolo sălăşluieşte diavolul. Eu însumi l-am văzut odată pe când căutam comoara.

   Marian putu cu greu să-şi reprime un zâmbet şi