— Acum două zile, veni răspunsul, pe când căutam comoara. L-am văzut îndărătul stâncii ce are chipul diavolului, chiar pe acesta în persoană. Stânca e bine ascunsă şi nu poate fi găsită cu uşurinţă.

   Chinezul arătă înspre un punct pe hartă şi spuse:

   — Aici, domnule. Dacă urmaţi drumul ăsta pe care vi-l arăt ajungi în vecinătatea stâncii diavolului. N-am găsit acolo însă nici o peşteră. Diavolul m-a alungat de-acolo aşa încât a doua oară nu mai îndrăznesc să mă arăt prin preajmă.

   Drumul pa care nu-l arătă chinezul era acelaşi pe care umbra dragonului ne-o indicase la miezul nopţii. Aşadar afirmaţiile chinezului trebuiau să corespundă adevărului.

   Am hotărât de-aceea să pornim cât de curând posibil.

   În timp ce Pongo îl păzea pe chinez ne-am sfătuit ce să facem cu prizonierul nostru, întrucât aceştia trebuiau să fie imobilizaţi până când vom fi găsit comoara.

   Am cotrobăit la repezeală prin celelalte încăperi ale mănăstirii până ce am dat peste-o magazie de provizii bine aprovizionată. Cu ajutorul lui Pongo am cărat câteva alimente acolo şi i-am transportat înapoi în încăpere şi pe chinezii luaţi prizonieri. N-a fost uitat nici un butoi cu apă proaspătă.

   Pe cei doi tigri i-am închis în cuşcă aprovizionându-i şi pe ei cu carne şi apă pentru două-trei zile. Speram să nu cheltuim mai mult timp cu cercetările noastre.

   În cele din urmă am fost gata de plecare. Mai întâi Marian scoase din ascunzătoare caietul cu notiţe al lui Solbre. Întrucât în pivniţă am învăţat bine mecanismele de deschidere şi-nchidere a uşilor nu ne-a fost greu să părăsim mănăstirea.

   Am ales drumul care ducea în direcţia arătată de umbra dragonului. Pongo o luase înainte cu Maha. După zece minute am ajuns la locul unde conducătorul chinezilor căutase carnetul cu notiţe. Câteva blocuri de piatră fuseseră deplasate din loc.

   Am găsit şi-un loc unde se vedea clar că de curând se dăduse o luptă scurtă. Dar de potrivnicul lui Fu Kang n-am găsit nici o urmă.

   — Poate că s-a ascuns, am spus eu şi-am arătat o urmă care se pierdea după câţiva paşi.

   — Nu prea cred, Robert. Dacă chinezul ar fi avut suficientă forţă ca să se-ndepărteze s-ar fi întors din nou la mănăstire pentru a-şi bandaja rănile. Poate că Fu Kang şi-a omorât adversarul şi l-a ascuns pe undeva. Trebuie să-l căutăm pentru că e neapărată nevoie să ştim unde a rămas omul nostru.

   După o căutare zadarnică a trebuit să renunţăm să-l mai căutăm pe rivalul lui Fu Kang. A trebuit să ne grăbim pentru a nu întârzia prea mult înainte de-a ajunge din nou la mănăstire.

ÎN CĂUTAREA COMORII

   DUPĂ O PLIMBARE DE VREO TREI ORE am ajuns în locul unde, după spusele chinezului trebuia să se găsească stânca cu chipul diavolului. Acum devenea totuşi dificil, întrucât chinezul nu ne dăduse informaţii precise. Era cazul să ne punem noi înşine pe căutat.

   A trebuit să ne abatem de pe cărarea îngustă de munte şi-am început să examinăm toate stâncile pentru a vedea care dintre acestea aducea cumva cu-n chip de diavol. Multă vreme cercetările noastre au rămas fără rezultat. Voiam tocmai să luăm o mică pauză când Pongo ne strigă:

   — Masser, acolo stâncă cu diavol. Pongo recunoaşte corn la el.

   Ne-am grăbit înspre locul arătat de Pongo şi-am văzut într-adevăr la o mică depărtare o stâncă abruptă care avea ceva din grimasa unui diavol. Eram deja ajunşi la ţintă şi- acum trebuia să dăm repede de peştera-n care Solbre îşi ascunsese comoara.

   Bineînţeles că socoteam că vom da de paznicii pe care Solbre îi pusese pentru paza comorii. Mă-ndoiam dacă comoara mai era la locul ei întrucât chinezii putuseră afla cu uşurinţă că Solbre era încarcerat aşa că se putuseră întoarce pentru a transporta comoara în alt loc. Gândurile mele le-am împărtăşit lui Marian.

   — Nu cred asta, Robert. Chinezii socotesc peştera asta de negăsit şi-ar fi lăsat oricum aici comoara, chiar dacă ar fi avut intenţia să şi-o însuşească. Poate că aven noroc ca paznicii, în caz că sunt câţiva, să nu fie în apropiere.

   — Dacă-ntre timp au aflat că suntem în posesia carnetului cu notiţele lui Solbre ne putem aştepta la surprize foarte neplăcute.

   — Mie nu-mi place deloc, Robert, că nu l-am mai întâlnit deloc pe chinezul rănit. Poate că şi el cunoaşte peştera asta neputând fireşte să-l luăm cu noi.

   Cu deosebită îndemânare Pongo se căţără de pe-o proeminenţă a stâncii pe alta. În cele din urmă ajunse la

cornul drept al „diavolului" de stâncă şi începu să-l examineze cu atenţie. Marian şi cu mine stăteam cu pistoalele pregătite jos. De data asta am schimbat pistoalele cu gaz cu cele adevărate întrucât nu ştiam e efect au gloanţele de sticlă de la o asemenea depărtare.

   Când Pongo nu găsi nimic deosebit la cornul drept se- ntoarse spre cel stâng şi de-abia ce începu să-l examineze că ne făcu un semn c-a şi descoperit ceva.

   Imediat dup-aceea şi dispăru după corn.

   Marian fu următorul care întreprinse ascensiunea pe când eu îi asiguram de jos, acoperirea. Odată mi s-a părut că văd un om apărând acolo, dar de îndată ce-am ridicat pistolul, imaginea dispăruse. Am crezut fireşte că mă înşelasem.

   Când Marian ajunse fără nici un incident la cornul stâng îmi făcu semn să mă caţăr şi eu la rândul meu. Între timp dispăru şi el asemenea lui Pongo după corn.

   Pentru mine urcuşul fu chiar mai greu, întrucât trebuia să-l întreprind fără nici o acoperire. Nu-mi puteam da seama dacă Marian stătea sus şi veghea.

   De-ndată ce-am ajuns la cornul diavolului l-am văzut pe Pongo stând pe-o cărare îngustă alături de Marian.

   — Cred că ştiu acum Robert ce-nseamnă „apucă cornul diavolului şi poţi să vii la mine". Cărarea care începe aici pare să ducă direct la peştera comorii. Păcat că l-am lăsat pe Maha jos, la marginea stâncii, acum ne-ar putea ajuta de minune.

   — Pongo aduce pe Maha, propuse uriaşul negru.

   Fără a aştepta o confirmare din spatele