nostru el se şi coborî pentru a-l aduce pe Maha. Odată ajuns jos îşi puse ghepardul pe umeri şi se căţără înapoi. Maha nu făcea nici o mişcare, ştiind că prietenul său Pongo îl purta cu siguranţă. Uriaşul negru îl lăsă jos pe ghepard, care începu imediat să-l lingă mâna.

   Pongo o luă înainte pe cărare, iar eu veneam în urmă.

   Întrucât de sus puteam fi atacaţi foarte uşor, eu aveam misiunea de-a veghea la siguranţa tuturor. La o cotitură a potecii am remarcat deodată că două bucăţi de stâncă ieşeau în afară, bănuitor de mult.

   Chiar la momentul potrivit mi-a reuşit să-l înştiinţez pe

Marian şi pe Pongo care stăteau tocmai sub ele, în clipa când s-au mişcat, prăbuşindu-se în cele din urmă în adâncime. Pongo se aruncase înainte în vreme ce Marian se retrase câţiva paşi. C-o bubuitură grozavă bolovanii se prăbuşiră pe cărarea îngustă. Dacă i-ar fi nimerit, Pongo şi Marian ar fi fost zdrobiţi. Trebuia să-ndepărtăm dărâmăturile. În acest timp n-am slăbit din ochi înălţimea.

   O a doua încercare nu mai fu repetată. Cărarea mergea-n serpentină-n spre culme şi abia după o oră am ajuns în vârf. Ne-am uitat uluiţi în toate părţile. Nu se vedea nici o peşteră şi nici un om. O panoramă copleşitoare se deschidea-n faţa ochilor noştri şi chiar jos, lucea apa unui lac. Pongo cercetase cu Maha minuţios împrejur, iar acum ghepardul trăgea de lesă conducându-l undeva-n spre lateral faţă de cărare. Să fi fost acolo intrarea-n peşteră? Trebuiau să fi fost ascunşi şi oameni prin preajmă altfel de la sine nu s-ar fi putut desprinde bolovanii ăia uriaşi de stâncă. Pongo privi cu băgare de seamă-n jos apoi ne făcu semn să i ne alăturăm. Doi metri mai jos era plasat un mic platou de stâncă. Pongo ne spuse:

   — Masser, acolo fost chinez, acum repede dispare. Pongo caută.

   Îndată, uriaşul negru sări pe platou spre dreapta şi ne strigă râzând. Întrucât nu se vedea ţipenie de om l-am îmboldit pe Maha să sară după care l-am urmat şi noi.

   Ghepardul alergă repede spre dreapta şi se opri mârâind. Pongo îl rechemă energic. Prudenţi am înaintat spre dreapta. Înaintea noastră de deschidea o crăpătură-n stâncă. Aici trebuia să se găsească peştera. Pongo vru să se avânte înainte când am observat ceva ce-mi făcu să-mi îngheţe sângele-n vine. Chiar la intrare din câteva găuri prestate-n stâncă se iţiră capetele unor şerpi care acum sâsâiau la uriaşul negru.

   L-am atenţionat pe-acesta printr-un strigăt energic. El însuşi fu conştient de prezenţa primejdiei şi-şi apleacă repede corpul.

 

PEŞTERA COMORII

   — CU SIGURANŢĂ CĂ SUNT ŞERPI VENINOŞI, fu de

părere Marian. Trebuie mi întâi să-i ucidem pe cei de-aici, deşi în peşteră s-or mai fi găsind şi alţii.

   — Vechii noştri cunoscuţi, Mariane, şerpii cu clopoţei, am strigat eu. Am venit în contact cu dintr-ăştia, mai mult decât mi-ar fi plăcut. Păi, să acţionăm numaidecât, ca să n-aibă timp să se culce la pământ.

   Din cei opt şerpi pe care i-am numărat, trei deja se lăsaseră la pământ şi-acum se-ncolăceau părând să vină- nspre noi. Pongo îşi scoase cuţitul său de spintecat rechini şi-acum le reteză mai întâi capetele şerpilor de jos.

   Abia apoi se-ndreptă înspre acei ce voiau tocmai să iasă din găuri.

   Înainte ca noi să fi putut interveni, el făcu curăţenie şi- aruncă trupurile neînsufleţite ale cobrelor în prăpastie.

   — Intrarea este liberă, massers! râse uriaşul negru şi vru el însuşi să intre în despicătura stâncii.

   Marian i-o interzise, dar uriaşul insistă s-o facă primul. Atunci Marian îi dădu lampa sa de buzunar. Pongo lumină ambii pereţi ai peşterii fără a mai da de alte găuri pline cu şerpi. Pas cu pas am înaintat înăuntru peşterii. Mi-am aprins şi eu lampa de buzunar, întorcându-mă des în spate, pentru a para un eventual atac viclean, venit de-acolo.

   Deodată Pongo se opri şi lumină cu lampa sa de buzunar o grindă care părea să ducă peste o prăpastie. Precaut, Pongo puse mai întâi un singur picior pe ea şi văzând că ţine, păşi hotărât mai departe.

   Marian şi cu mine am stat deoparte pentru a nu supraîncărca grinda şi cu povara noastră. Aproape ajunsese Pongo la mijlocul prăpastiei, când Marian îi strigă repede un avertisment. Exact la timp! Uriaşul negru îşi dădu seama că grinda oferea un punct de sprijin exact la mijloc. Dincolo de ăsta nu era probabil solid ancorată astfel încât, păşind pe cealaltă jumătate s-ar fi putut lesne răsturna. Pongo lumină cu lampa sa de buzunar dincolo de grindă şi ne strigă

încetişor.

   — Masser Farrow are dreptate. Scândura dincolo nu solidă.

   Uriaşul negru se aşează de-a curmezişul, păşi prevăzător un singur pas în direcţia cealaltă şi balansă grinda astfel încât aceasta se ridică puţin din direcţia noastră, în timp ce în cealaltă, coborî tot atâta şi asta, până ce dădu de un punct de rezistenţă.

   Am luminat cu lampa mea de buzunar în imensitatea prăpastiei. Părea să fie adâncă de vreo cincisprezece metri. Am apucat de-am văzut cu claritate şerpi, care-au dispărut la impactul cu fascicolul luminos în diferite găuri laterale, practicate-n peretele stâncos.

   Cine cădea aici era pierdut cu desăvârşire.

   — Haide înapoi Pongo, îl povăţui Marian. Trebuie să procedăm altfel. Tu trebuie să treci primul dincolo, Robert, ca fiind cel mai uşor. Eu şi Pongo o să-ţi susţinem contragreutatea. Presupunând că pe partea cealaltă se găseşte un dispozitiv care împiedică răsturnarea grinzii.

   M-am cam îngrozit când am păşit peste grindă dar n-am lăsat să se vadă nimic. Am răsuflat uşurat de îndată ce-am simţit din nou sub picioare pământ solid. Înainte de-a căuta dispozitivul de siguranţă pentru grindă am mai făcut câţiva paşi în interiorul gangului. Deoarece n-am dat de nimic care să-mi trezească suspiciunea m-am întors şi-am examinat grinda care acum, înspre partea mea, era prevăzută cu două zăvoare de fier.

   N-aveam decât să le ancorez de-o bucată solidă de stâncă pentru a împiedeca răsturnarea. Curând Marian şi cu Pongo au fost la mine.

   Pe Maha a trebuit să-l „lămurim" ceva mai mult, până ce s-a